Sfântul Cuvios Serafim de Sarov, pentru Rusia și pentru întreaga Ortodoxie, este mărturia iubirii nespuse dintre Dumnezeu și om, fiind totodată “unul dintre cei mai îndrăgiți sfinți ai Bisericii”. Știm despre el, din scrierile care ne-au rămas, că, simpla sa prezență îi întarea, înveselea duhovnicește și vindeca pe toți cei care îi întâlneau. Este serbat în calendarul ortodox de două ori pe an: pe 2 ianuarie, ziua în care a trecut la cele veșnice și pe 19 iulie, momentul găsiri sfintelor sale moaște.
Sfântul Cuvios Serafim de Sarov s-a născut la 19 iulie 1759 în orașul Kursk, Regiunea Nijni Novgorod, în Rusia, primind la botez numele de Prohor. Părinții săi, Isidor și Agatia Moșnin, erau oameni înstăriți, Isidor era comerciant, însă evlavioși și foarte milostivi. Rămas orfan de tată la trei ani, micuțul Prohor a fost crescut de mama sa.
Sfântul Cuvios Serafim de Sarov sub ocrotirea Maicii Domnului
Încă din copilărie s-a bucurat de vădita ocrotire a Maicii Domnului. La șapte ani, din neatenție, a căzut din turnul clopotniță al catedralei din oraș, catedrală închinată icoanei Maicii Domnului din Kazan. Oricine s-ar fi zdrobit căzând de la o asemenea înălțime, însă el nu a pățit nimic.
Altădată, pe la zece ani, s-a îmbolnăvit greu, încât nimeni nu mai spera în însănătoșirea lui. Maica Domnului i s-a arătat în vis, făgăduindu-i că îl va tămădui. Scoțându-se în procesiune pentru secetă icoana Maicii Domnului și începând îndată ploaie mare, alaiul a trebuit să scurteze drumul și să treacă prin curtea familiei Moșnin. Atunci mama a scos copilul și s-a trecut cu icoana peste el, după care el s-a făcut sănătos.
Viața monahală
Cu cât trecea timpul, cu atât se dovedea mai mult că tânărul Prohor nu era pentru lumea aceasta. La șaptesprezece ani, a primit binecuvântarea mamei pentru a îmbrăca haina monahală, dăruindu-i totodată și o cruce de care Sfântul Cuvios Serafim de Sarov nu s-a despărțit niciodată.
După primirea binecuvântării pentru calea monahală, între anii 1776-1778, Sfântul Serafim a mai locuit vreme de doi ani în casa părintească. În acest timp, deși lucra ca angajat al fratelui său, aflăm că exersa rugăciunea minții, ca pregătire pentru viața monahală ce avea să urmeze. Spontaneitatea și bucuria cu care viitorul monah a primit îndemnul pentru lucrarea spirituală lăuntrică se datorau sensibilității sale duhovnicești și, mai ales, puternicei lui hotărâri de a afla esențialul adevăratului monahism, precum și faptului că întâlnise un povățuitor isihast autentic. Este posibil ca acest sfânt cuvios Dositei de la Kitaev să fi fost unul dintre ucenicii indirecți ai starețului Paisie Velicicovscki sau, în orice caz, un cunoscător și admirator al curentului paisian.
Sfântul Serafim a plecat la Lavra Pecerska din Kiev. După o vreme, îndrumat de Cuviosul Dositei din pustia Kitaev, a mers să își petreacă restul vieții în Mănăstirea Sarovului. În ajunul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, pe 20 noiembrie 1778, tânărul Prohor a intrat în Mănăstirea Sarovului. Aici a petrecut în ascultare și felurite nevoințe, ceea ce i-a atras mare dragoste și respect din partea celorlalți părinți.
Încă din prima zi în mănăstire Serafim a arătat că avea două calități excepționale ale vieții sale: hrana puțină și odihna puțină. El mânca o dată în zi, foarte puțin, iar miercurea și vinerea nu mânca defel.
După ce a primit binecuvântare de la stareț, adică părintele său duhovnicesc, a început tot mai des să se retragă în singurătatea pădurii pentru rugăciune și meditație religioasă.
Sfântul Serafim a plecat la Lavra Pecerska din Kiev. După o vreme, îndrumat de Cuviosul Dositei din pustia Kitaev, a mers să își petreacă restul vieții în Mănăstirea Sarovului. În ajunul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, pe 20 noiembrie 1778, tânărul Prohor a intrat în Mănăstirea Sarovului. Aici a petrecut în ascultare și felurite nevoințe, ceea ce i-a atras mare dragoste și respect din partea celorlalți părinți.
Încă din prima zi în mănăstire Serafim a arătat că avea două calități excepționale ale vieții sale: hrana puțină și odihna puțină. El mânca o dată în zi, foarte puțin, iar miercurea și vinerea nu mânca defel.
După ce a primit binecuvântare de la stareț, adică părintele său duhovnicesc, a început tot mai des să se retragă în singurătatea pădurii pentru rugăciune și meditație religioasă.
În anul 1780, cuviosul s-a îmbolnăvit grav, zăcând la pat și având tot trupul umflat. Fără să cârtească a răbdat această suferință vreme de trei ani. Nu a primit să fie chemat vreun doctor, ci a cerut să fie împărtășit des cu Sfintele Taine. Întreaga obște a făcut priveghere de toată noaptea, urmată de Sfânta Liturghie. După ce s-a împărtășit, cuviosului i s-a arătat însăși Maica Domnului însoțită de Sfinții Apostoli Petru și Ioan. Arătând către el, Maica Domnului a zis: Acesta este din neamul nostru!. Apoi, punând prea sfânta mâna sa pe capul lui, îndată în partea dreaptă a trupului lui s-a făcut o deschizătură, pe unde s-a scurs toată materia care-i umplea trupul. La scurt timp s-a vindecat cu totul, însă cicatricea a rămas spre mărturie, și era atât de adâncă încât ucenicul sfântului își amintește că în ea îi încăpea pumnul mâinii. Pe locul minunatei arătări a Maicii Domnului părinții au ridicat o biserică unde cuviosul s-a împărtășit foarte des cu Sfintele Taine până la sfârșitul vieții.
După opt ani petrecuți ca frate, Prohor s-a învrednicit a primi chipul îngeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai târziu a fost hirotonit ierodiacon.
Serafim a făcut cinste numelui său prin puterea de foc a rugăciunii pe care o avea. Cu excepția timpului foarte scurt în care se odihnea, restul timpului și-l petrecea în biserică. Prin nevoința în rugăciune și la slujbele bisericești Serafim s-a învrednicit să vadă îngerii cântând și slujind în biserică. În timpul Sfintei Liturghii din Joia mare, el L-a văzut pe Însuși Domnul Iisus Hristos ca Fiu al Omului intrând în biserică înconjurat de alaiul îngeresc și binecuvântând pe cei ce se rugau. După această vedenie minunată sfântul nu a putut grăi o lungă perioadă de timp.( fragment)
sursa: pravila.ro