Sfinții Brâncoveni, icoane de lumină și credință peste veacuri

Să urmăm credința Brâncovenilor, iubirea lor față de Biserică și de Dumnezeu, mai ales în vremurile atât de agitate pe care le traversăm. Ce bine ar fi ca și inimile noastre să bată pentru țară, pentru Ortodoxie, pentru familie, pentru valorile neamului ce ne-a odrăslit așa cum a bătut și inima martirizatului Voievod! Să fim toți un Brâncoveanu!

Data de 15 august a anului 1714 rămâne în istoria românismului ca o zi de referință în lupta poporului nostru pentru afirmarea identității de neam și de credință. Călătorind îndărăt pe răbojul atâtor dramatice întâmplări din trecutul plin de nesfârșite răstigniri al românilor, găsim această dată ca o zi îndoliată, dar rourată de aura Veșniciei, în care binecredinciosul domnitor Brâncoveanu Constantin, alături de cei patru fii, Constantin, Ștefan, Radu, Matei, dar și de ginerele său, paharnicul Ianache Văcărescu, a primit cununa cea neveștejită a muceniciei. Cel ce fusese numit „prințul aurului”, Brâncoveanu Voievod s-a lepădat de strălucirea trecătoare a slavei pământești spre a fi primit în netrecătoarea slavă cerească, dobândind „aurul” cel nepieritor. Decapitându-i pe el și pe feciorii săi cu o cruzime greu de imaginat, turcii au stropit istoria și destinul neamului nostru cu sângele de martiri al acestei familii domnitoare, transformând îngenuncherea în cutezanță, durerea în biruință, moartea violentă în mult dorita viață veșnică.

Aflat la cârma Țării Românești vreme de 25 de ani, Sfântul Constantin Brâncoveanu rămâne peste timp un domnitor unic care, prin numeroasele-i virtuți, i-a asigurat neamului său o neașteptată stabilitate geopolitică, într-o perioadă de mari prefaceri și convulsii militare; grija lui specială de a chivernisi cu inspirat discernământ averile țării a avut drept rezultat nu doar sporirea materială a acesteia, ci și dezvoltarea fără precedent a culturii, sub toate aspectele: arhitectura, sculptura, orfevrăria (meșteșugul confecționării obiectelor religioase sau de artă, podoabe, vase, din metal prețios), pictura, broderia, tiparul cunosc un avânt nemaiîntâlnit până atunci la noi. Altoind influențe ale culturii greco-orientale și occidentale pe filon autohton și oferind un sprijin special dezvoltării școlii românești, Voievodul martir a creat o veritabilă „epocă” brâncovenească, ce avea să înrâurească întreaga cultură națională de mai târziu.

Peste toate, însă, dimensiunea religioasă a personalității Domnitorului îi înnobilează întreaga activitate. Ajungând în fruntea țării și deținând o impresionantă avere, Constantin Brâncoveanu a rămas fidel valorilor Sfintei Ortodoxii, ajutând Biserica în mai toate lucrările ei: ctitorii și recititorii de sfinte locașuri, importante danii în obiecte de cult și veșminte, tipărirea de cărți bisericești, sprijinirea activităților educative și filantropice ale Bisericii. Necurmata credință în Hristos a Voievodului și a familiei sale s-a vădit mai cu seamă în dramaticele clipe ale sfârșitului său mucenicesc, survenit după cel al celor patru fii, dimpreună cu ginerele său. Au ales moartea în locul lepădării de Hristos, împlinind cu prisosință cuvintele Evangheliei: „Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va mântui” (Matei 10, 39). Rămân memorabile cuvintele de îmbărbătare, adevărată mărturisire de credință, adresate de Voievod fiilor săi: „Fi­ii mei, fiţi cura­joşi, am pierdut tot ce am avut în a­ceastă lu­me. Cel puţin să salvăm su­fle­­tele noas­tre şi să ne spă­lăm pă­ca­te­le cu sângele nostru”.

Poporul credincios a păstrat vie amintirea martirajului voievodal nu doar în multe înscrisuri, ci și prin numeroase creații populare – între care și cunoscuta Baladă a Brâncoveanului: ea a ținut loc Vecerniei și Utreniei zilei de pomenire a Brâncovenilor, până ce Sinodul Bisericii noastre strămoșești a hotărât ca străluciții martiri de os domnesc să fie canonizați, urcând astfel din istorie și legendă în Sinaxare, întocmindu-li-se și cuvenitele rânduieli liturgice de proslăvire. Tulburătoarea creație populară a reprezentat un incontestabil imn Acatist ce a prefigurat Acatistul martirilor Brâncoveni, prin care poporul român, recunoscător pentru pilduirea de credință și jertfă, i-a „canonizat” înainte de canonizare pe Sfinții Brâncoveni.

Potrivit tradiției otomane, atât Voievodul, cât și cei decapitați dimpreună cu el puteau să-și salveze viețile, lepădându-se de credința ortodoxă și acceptând legea turcească, lucru neacceptat de fericiții martiri. Tradiția consemnează șovăiala mezinului, Matei: văzând cruzimea uciderii fraților lui, a avut o firească ezitare, spulberată însă de atitudinea demnă și de chemarea plină de credință a tatălui lor: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința”. Îndată a căzut și capul ultimului vlăstar al îndureratului părinte, obligat să asiste la crunta priveliște a masacrării coconilor săi; în urmă, gealații cei fără de Dumnezeu l-au decapitat și pe el, aruncând trupurile tuturor în mare. Voievodul abia împlinise 60 de ani, dintre care pe aproape 26 și i-a pus în slujba Țării.

Mult îndurerata-i soție, Maria Brâncoveanu, mama celor unsprezece copii ai lor (Constantin, Ştefan, Radu, Matei, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălaşa şi Smaranda), aflată și ea în arest la Constantinopol, eliberată apoi pentru 50000 de galbeni, a reușit să recupereze rămășițele pământești ale mucenicilor și să le îngroape creștinește într-o mănăstire de pe insula Halki; după șase ani, a izbutit să aducă în țară, cu toată tăinuirea, doar trupul martirizatului soț, reînhumându-l în biserica Sfântul Gheorghe din București, una dintre ctitoriile Domnitorului, așezându-l sub o piatră funerară neinscripționată. Spre știință în viitorime, înțeleapta Doamnă Brâncoveanu a pus o frumoasă candelă de argint deasupra locului, rânduind să se inscripționeze pe ea taina mormântului, cât și data reînhumării: anul mântuirii 7228 (1720), iulie, 12 zile.

În aceste momente de proslăvire și comemorare a Sfinților Brâncoveni, să ne amintim și de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7). Să urmăm, așadar, credința Brâncovenilor, iubirea lor față de Biserică și de Dumnezeu, mai ales în vremurile atât de agitate pe care le traversăm. Ce bine ar fi ca și inimile noastre să bată pentru țară, pentru Ortodoxie, pentru familie, pentru valorile neamului ce ne-a odrăslit! Să fim toți un Brâncoveanu!
Arhimandritul Mihail Daniliuc
doxologia.ro