Sfintii sapte tineri din Efes, mai putin cunoscuti in partile noastre, sunt sarbatoriti de Biserica Ortodoxa de doua ori pe an, pe 22 octombrie si pe 4 august. Adesea, ei sunt intalniti sub denumirea de “cei sapte adormiti”. Pestera celor Sapte Sfinti din Efes, asezata in Muntele Ohlonului, este identificata de traditia crestina cu aceea in care si-a dat sufletul Sfanta Maria Magdalena. Cum si de ce au adormit acesti sapti tineri bineplacuti lui Dumnezeu vom afla imediat.
Acesti sfinti au fost în zilele împaratului Deciu; si s-au sfatuit si si-au împartit averea la saraci si au intrat într-o pestera; si rugîndu-se lui Dumnezeu, sa le ia sufletele, ca sa nu cada în mîna împaratului si-au dat sufletele. Iar daca s-a întors Deciu la Efes, a întrebat de ei, ca sa-i faca sa aduca Jertfa la idoli, si aflînd ca au murit în pestera a poruncit ca sa astupe gura pesterii. Deci, dupa trei sute saptezeci si doi de ani, cînd a fost în vremea împaratiei lui Teodosie cel mic, scornindu-se un eres cum ca nu exista înviere, la treizeci si opt de ani ai împaratiei lui, vazînd împaratul ca se tulbura Biserica lui Dumnezeu, pentru ca se aflau si unii din episcopi cuprinsi de acel eres, sta îndoit ce va face. Dezbracîndu-se de haine, si culcîndu-se jos la pamînt, împaratul se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca sa-i arate ceea ce dorea sa stie.
Domnul nu i-a trecut lacrimile cu vederea, ci i-a aratat cu chip aceasta. Stapînul muntelui în care era pestera aceea, a vrut sa faca în aceeasi vreme staul pentru turma sa; si rasturnînd pietrele de la pestera, spre zidirea staulului, s-a deschis usa pesterii; si din porunca lui Dumnezeu s-au desteptat acei sapte sfinti tineri ce fusesera savîrsiti acolo si vorbeau între dînsii ca si cum ar fi fost adormiti de ieri neschimbîndu-se nicidecum; atît cît nici hainele lor ce purtau, nu se stricasera cu nimic de pamînt; si mai vîrtos aceasta aducîndu-si aminte, ca si Deciu îi cerca ca sa-i chinuiasca vorbeau între dînsii, zicînd Maximilian catre ceilalti: “De cumva ne vor si prinde, fratilor, sa stam barbateste si sa nu vindem bunul neam al credintei noastre; iar tu, frate Iamvlihe, du-te si cumpara pîine si ia mai multa, ca aseara ai adus putina si ne-am culcat flamînzi; si afla si de Deciu, ce gînd are pentru noi?” Deci, mergînd Iamvlih la cetate, si vazînd semnul Crucii la poarta, se mira; acelasi semn vazînd si prin alte parti, si zidirile schimbate, si altfel de oameni, i se parea ca viseaza, sau ca nu-si este în fire. Însa mergînd catre cei ce vindeau pîine, a luat si dîndu-le argintul, se grabea sa se întoarca.
Vazînd însa ca vînzatorii aratau între dînsii si pe la altii argintul, si cautînd la dînsul si zicînd ca a gasit o comoara, precum argintul arata lucru de fata, avînd chipul celui ce a împaratit mai înainte cu multi ani, îl cuprinsese frica si grija si nu putea sa graiasca cugetînd ca l-au cunoscut si-l vor prinde, si-l vor duce la împaratul Deciu. Drept aceea cazînd la dînsii cu rugaminte zicea: “Rogu-ma voua, daca ati luat argintul, luati si pîinea, numai pe mine ma lasati sa-mi caut de cale”. Iar aceia îi ziceau:
“Arata-ne comoara si ne fa si pe noi partasi; sau de nu, te vom da spre moarte”. Acestea zicîndu-i si vazîndu-l ca este pe gînduri, îl legara de grumaji, si-l purtau prin tîrg, aducîndu-l la proconsulul cetatii ca sa-si dea seama. Iar vazîndu-l dregatorul îi zise: “Spune-ne tinere, cum ai aflat comoara, cîta este si unde?” Iar el a raspuns: “Niciodata n-am aflat comoara, si banii îmi sunt de la parinti si ce întîmplare este aceasta nu stiu”. Iar proconsulul zise: “Dar din care cetate esti?” El zise: “Din aceasta sunt, de este acesta Efesul”. Iar guvernatorul zise: “Dar care îti sunt parintii? Sa vina aici si daca se va cunoaste adevarul te vom crede”. Iar el zise: “Cutare este tatal meu si cutare este mama mea si cutare îmi sunt rudele si cutare este mosul meu”. Iar dregatorul zise: “Nu vei putea tu sa ne faci sa credem spunîndu-ne nume straine, care nu sunt acum, ci sunt afara din cele obisnuite”. Iar Iamvlih zise: “De nu ma crezi ca spun adevarul, nu stiu ce sa zic alta”. Atunci dregatorul zise: “Pagîne, banul tau marturiseste dupa scrisoare ca este tiparit mai înainte cu trei sute de ani si mai bine, din zilele împaratului Deciu; si tu fiind tînar, nici treizeci de ani avînd, te silesti sa ne amagesti”. Atunci Iamvlih cazînd la picioarele lor se ruga zicînd: “Ma rog, domnilor mei, spuneti-mi unde se afla împaratul Deciu, care era întru aceasta cetate?” apoi ei zisera: “În vremile acestea nu se afla Deciu ci a fost mai înainte cu multi ani”. Si Iamvlih zise: “Si pentru aceasta v-ati mirat, domnii mei? Veniti dar dupa mine si va voi duce la sotii mei care sunt în pestera si de la dînsii doara se vor crede cuvintele mele; ca eu stiu ca am fugit de fata împaratului Deciu. Si ieri venind ca sa cumpar pîine, am vazut pe Deciu intrînd în cetatea aceasta”. Acestea zise, si auzind episcopul Marin, zise catre proconsulul: “Pare-mi-se sa se fi întîmplat vreo minune la aceasta povestire. Ci, sa mergem cu dînsul împreuna sa vedem”.
Si mergînd dupa cuvintele acestea intra înainte Iamvlih în pestera; dupa aceea episcopul. Si întorcîndu-se spre partea dreapta a usii, vazu un sicrias pecetluit, cu doua peceti de argint, pe care îl pusese Rufin si Teodor crestini fiind, ce fusesera trimisi împreuna si cu altii de Deciu, ca sa astupe pestera, scriind întru aceasta spre pomenirea sfintilor, însemnîndu-le numele lor în table de plumb. Si strîngîndu-se toti cei alesi cu proconsulul le-au aratat lor. Si deschizînd gasira tablele cele de plumb. Si citind se minunara si intrînd înauntru în pestera, aflara pe sfinti si au cazut la picioarele lor si sezînd îi întrebau. Iar ei povesteau mai întîi despre ale lor; dupa aceea de ispravile împaratului Deciu; si se mirau toti si slaveau pe Dumnezeul minunilor.
Atunci proconsulul împreuna ca episcopul au scris împaratului Teodosie, si i-au vestit despre toate cele mai sus-zise. Deci împaratul luînd scrisoarea, s-a umplut de bucurie pentru o înstiintare ca aceasta si a mers foarte degrab acolo la acel loc; si cum a intrat în pestera, a cazut la pamînt si a udat picioarele sfintilor cu lacrimile lui si i se bucura sufletul, caci i-a ascultat Domnul rugaciunea, aratîndu-i de fata învierea mortilor. Deci, facînd împaratul nu putina vorba cu sfintii împreuna cu episcopii si cu mai-marii cetatii, sfintii au fost cuprinsi ca de un somn; si privind toti cum dormitau, iarasi au raposat catre Domnul. Atunci împaratul dînd haine scumpe si aur si argint, se facu sapte sicrie întru cinstea sfintilor. Iar peste noapte s-au aratat împaratului si-i zisera: “Lasa-ne împarate pe pamînt, unde o data am înviat”. Si facîndu-se adunare mare de episcopi, împaratul puse pe pamînt, precum ei poruncise prin vedenie si facînd praznic cu bucurie, au dat multa milostenie la saracii cetatii Efesului si se bucura cinstind pe tot poporul sau cu daruri. Si a slobozit pe episcopii care erau închisi prin temnita, pentru propovaduirea învierii; si s-a facut de toti praznic obstesc, multumind si slavind pe Dumnezeu.
sursa: calendar crestinortodox