Trisaghionul si taina caderii ingerilor

     “Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fara-de-moarte, miluieste-ne pre noi”

“Trisaghionul”, cantarea “intreit sfanta”, este un imn vechi pe care Biserica l-a incorporat in Dumnezeiasca Liturghie si in alte slujbe, si chiar si in rugaciunile incepatoare, adica in fiecare slujba bisericeasca. Traditia, prin Sfintii Parinti, ne arata ca acest imn este pe drept numit “cantare ingereasca”, intrucat a fost primit de un copil din Constantinopol chiar de la ingeri, in timpul unei urgii venite peste locuitorii capitalei in vremea patriarhului Proclu (dupa cum istoriseste Sfantul Ioan Damaschin); pe de alta parte, proorocul Isaia ne dezvaluie, cantarea ingereasca a serafimilor, care il laudau pe Dumnezeu prin cuvintele: “Sfant, sfant, sfant este Domnul Savaot, plin este tot pamantul de slava Lui!”.

Trisaghionul contine insa, in el, un indiciu pentru intelegerea fenomenului caderii ingerilor si transformarea lor in demoni. Petrecuta inainte de crearea omului, caderea ingerilor a avut drept cauza fundamentala, fara indoiala, mandria, sau aparitia mandriei in aceste “minti pure”, cum mai sunt numiti ingerii.

Nu stim mecanismul duhovnicesc prin care Lucifer s-a intunecat si a cazut “ca un fulger” dupa cum spune Scriptura, dar ceea ce putem sti cu siguranta este ca daca Satan ar fi cantat aceasta cantare intreit-sfanta, nu ar fi putut cade in mandrie. Aceasta pentru ca Trisaghionul este, prin excelenta, cantarea smereniei, o cantare a tacerii si uimirii ingerilor si oamenilor in fata naturii si manifestarii lui Dumnezeu.

Aceasta taina o putem intelege mai bine daca ne gandim mai ales la ultimele cuvinte ale cantarii. Oricine canta (cu fidelitatea sfinteniei, asa cum au fost creati ingerii si oamenii) “miluieste-ne pre noi”, nu poate avea o atitudine mandra, nu poate decat sa se smereasca in fata Celui care are puterea de a-l milui. A cere mila de la cineva inseamna, pe de o parte, ca inteleg faptul ca am nevoie de mila si, pe de alta parte, ca acel cineva ma poate milui. Secretul mentinerii sfinteniei ingerilor (si a oamenilor) este deci prezenta gandurilor de smerenie si de uimire in fata misterului divin.

Nu stim daca diavolul poate fi atat de aproape de gandul cel bun – aceasta ar presupune din partea lui o anumita dispozitie spre sfintenie – dar este cert ca prezenta chiar si unei singure laude in gura ingerului il face pe acesta inchinator “in duh si in adevar”. De remarcat ca Dostoievski ne introduce in mecanismul schimonosit al gandirii diavolului, atunci cand acesta continua pasajul de mai sus zicand: “Stii, sunt foarte sentimental din fire si sensibil ca un artist. Dar bunul-simt – asta-i cusurul meu, din pacate cel mai nefericit dintre toate cite le am – m-a silit sa pastrez masura chiar si atunci, si am lasat sa-mi scape momentul prielnic!”. Diavolul, in mandria lui, considera ca aceasta stare blestemata in care se afla este cauzata de “virtutea” sa, de bunul sau simt, si astfel da vina pe Dumnezeu pentru conditia sa decazuta. Conditia lui actuala este “un amestec ciudat de slabiciune si de vointa de a ramane in ea” (Parintele Dumitru Staniloae). Este un fel de autocompatimire bolnavicioasa din care el nu poate iesi pentru ca de fapt nu vrea, si care produce o ura viscerala impotriva lui Dumnezeu si mai ales a creatiei Sale.

Trebuie sa credem deci ca intunecarea lui Lucifer s-a produs extrem de repede dupa crearea ingerilor, inainte ca el sa isi indrepte vointa spre cantarea milei dumnezeiesti. Nu putem crede ca o fiinta rationala care persista in cele dumnezeiesti poate fi atrasa spre un rau care nu vine din afara sa (asa cum a fost cazul omului care a fost ispitit de diavol). Daca ar fi ramas cantator al Sfintei Treimi, asa cum ne imbie trisaghionul si cum o fac ingerii buni, in Lucifer binele ar fi devenit o “a doua natura”, asa cum a devenit acum raul.

Paul Cocei
cestinortodox.ro