Cai catre Dumnezeu

dumnezeu   Gândurile pe care vi le-am prezentat în cuvântările anterioare nu reprezintă o învăţătură, ci sunt propriile mele reflecţii şi îndoieli în chestiuni de credinţă, nu în sensul că mă îndoiesc de lucruri în sens negativ, ci în sensul că vreau să înţeleg, iar unde nu înţeleg, vreau să fiu sincer şi deschis cu Dumnezeu, cu mine însumi şi cu voi. Aşa că voi continua să pun întrebări şi să sper că ele se vor maturiza în voi şi că veţi găsi răspunsuri pe care eu nu le-am găsit şi poate că nu le voi găsi niciodată.

Probabil că vă amintiţi că data trecută am zis că începutul Facerii poate fi văzut aşa cum în mod obişnuit ne este prezentat în Catehism, la şcoală şt în şcolile teologice în legătură cu căderea omului, şi că această temă mi-a provocat multă întristare, deoarece a născut în mine o întrebare la care nu aveam răspuns. Presupunerea este aceea că Dumnezeu a plantat în Grădina Edenului, care era locul frăţietăţii, al păcii, al iubirii reciproce dintre Dumnezeu şi om, şi dintre A dam şi Eva, nu doar pomul vieţii, care le dădea viaţă veşnică, ci şi un alt pom, pomul cunoaşterii, care avea în el însuşi nu doar puterea de a descoperi înţelesul lucrurilor, ci şi de a duce pe noua pereche creată la moarte. Iar întrebarea mea mereu a fost cum este posibil acest lucru? Oare Dumnezeu nu Se face responsabil pentru căderea omului şi pentru consecinţele îngrozitoare ale acesteia? Căderea înseamnă destrămarea perechii umane – şi voi reveni la acesta -, destrămarea tuturor lucrurilor, a armoniei şi a structurii lumii create, căci moartea nu a venit doar asupra oamenilor, ci asupra tuturor fiinţelor, ceea ce reprezintă o distrugere totală. Era posibilă aceasta? Şi aceasta nu o puteam accepta, că Dumnezeu a creat moartea şi a plantat-o chiar în mijlocul Grădinii vieţii, şi că acest pom al morţii făcea fructe care erau plăcute la vedere şi atrăgătoare, şi că în această grădină putea intra şi un înger al morţii, unul dintre îngerii căzuţi.

Pentru mine a fost mult timp o problemă reală şi serioasă, până am dat peste un citat pe care vi l-am spus şi îmi pare rău dacă mă repet, însă vreau să înţelegeţi cât este de presantă problema pentru mine. Este vorba despre un citat din Sfântul Irineu de Lyon, care spune că, pe lângă pomul vieţii – care însemna comuniunea directă cu Dumnezeu, hrănirea din tot ceea ce Dumnezeu putea da şi, în final, din tot ceea ce Dumnezeu era, deoarece El voia ca noi să fim astfel în comuniune cu El, pentru a deveni părtaşi ai dumnezeieştii firi -, era un al doilea pom, pomul cunoaşterii. Acest pom nu era un pom al morţii în sine, ci un mod alternativ prin care omenirea şi lumea creată să-şi poată găsi împlinirea şi, în final, comuniunea deplină cu Dumnezeu. Dar aceasta însemna că omenirea, şi implicit toată lumea creată, trebuia să parcurgă un drum foarte, foarte lung de căutare, să găsească pas cu pas adevărul despre Dumnezeu şi să intre treptat în comuniune de înţelegere şi comuniune de viaţă cu El. V-am dat un scurt exemplu despre modul în care, în lumea noastră limitată, putem cunoaşte o persoană prin roadele sale, sau prin gândirea sa, ori prin activităţile sale. V-am dat exemplul că, dacă vă uitaţi la o varietate de icoane, chiar dacă ele reprezintă pe acelaşi Domn Iisus Hristos, pe Maica Domnului şi pe sfinţi, mâna care le-a pictat este diferită şi puteţi spune că „această icoană este a Sfântului Teofan Grecul, această icoană este a lui Leonid Uspensky, această icoană este a Sfântului Andrei Rubliov, aceasta este a Părintelui James Krug” etc.

Nu înseamnă că, deoarece sunt diferite, ele nu sunt reprezentări adevărate, ci sunt expresii ale modului în care fiecare pictor a fost în comuniune cu Dumnezeu, a primit o cunoaştere prin această comuniune şi a proiectat-o pe pânză sau lemn. Şi fiecare dintre ele are de spus ceva absolut adevărat, însă este adevărul aşa cum este văzut de un anumit pictor. Nu înseamnă că toate sunt incomplete, în sensul că niciuna nu este o adevărată imagine a lui Dumnezeu, a Maicii lui Dumnezeu sau a unui sfânt, şi acest lucru este evident, deoarece doar persoana însăşi este adevărata imagine a sa. Şi în acest sens folosim ceva similar când îl redăm pe Hristos întrupat. Pictăm icoane care sunt foarte diferite unele de celelalte şi niciuna nu este o asemănare adecvată a lui Hristos însuşi. Fiecare îl reprezintă pe Hristos aşa cum îl văd eu, aşa cum îl cunosc eu, şi este minunat că nu avem vreo fotografie a lui Hristos care ne-ar da o viziune extrem de limitată şi de moment asupra felului în care El arăta şi L-ar transforma intr-un străin pentru oricine îl cunoaşte altfel.

Pentru a folosi un vocabular curent şi simplu, putem spune că este un Hristos rusesc, un Hristos grecesc şi un Hristos englezesc, dar există şi un Hristos negru şi un Hristos chinez, căci fiecare naţiune, când a vrut să reprezinte pe Dumnezeul lor făcut om, pe Dumnezeu în trup, a putut face acesta doar în însuşirile propriei naţii, căci altfel Dumnezeul întrupat ar fi fost un străin, neavând mei o legătură cu oamenii pe care a venit să-i mântuiască într-o regiune sau alta. Cred că este important să ne amintim că noi nu avem un portret al lui Hristos aşa cum este El. El era Omul universal, da, avea temporar însuşiri umane, dar aceste însuşiri s-au schimbat în ochii celor care L-au privit.

 Am văzut icoane ale lui Hristos, ale Maicii Domnului, pictate de credincioşi negri. In ele era zugrăvit Hristos, dar era negru. Am văzut acelaşi lucru şi la icoanele pictate de iconari chinezi sau japonezi. Era Hristos în fiecare caz, însă având însuşiri pe care fiecare le poate recunoaşte, dar totuşi este diferit.

Nu ştiu dacă m-am făcut înţeles, dar trebuie să înţelegem că o icoană este o anumită viziune a unui anumit bărbat sau a unei anumite femei despre Hristos, despre Maica Domnului, despre sfinţi, viziune care este conturată prin intermediul unei persoane, al unei experienţe directe sau al unei experienţe împrumutate de la altcineva şi nu pretinde că este o imagine perfectă. La fel este şi atunci când vorbim despre Dumnezeu. Toţi sfinţii au vorbit despre Hristos, despre Maica lui Dumnezeu, despre sfinţi, despre Dumnezeu, şi fiecare dintre ei nu a vorbit dintr-un alt punct de vedere, ci despre un alt aspect, într-un mod care nu era identic cu al celorlalţi. Uneori L-au cunoscut pe Dumnezeu ca Judecător, deoarece L-au văzut în acel moment în contextul păcătoşeniei lor şi nu puteau să-L vadă altfel decât ca Judecător, şi apoi, după ce s-au pocăit, L-au văzut ca pe Mântuitorul milostiv, Care a ales să moară pentru ca ei să trăiască. Tot ce este valabil în cazul picturii icoanelor este valabil şi atunci când încercăm să expunem lucrurile care au legătură cu Dumnezeu şi cu viaţa duhovnicească. Intr-adevăr, aş putea extinde acest gând spunând că este valabil şi pentru modul în care noi explicăm unei persoane ceva despre o a treia persoană.

Cât de des se întâmplă ca două persoane să cunoască o persoană comună şi să-şi dea seama că, atunci când vorbesc despre ea, descoperă că acesta este văzută într-o lumină cu totul diferită (cu siguranţă că aţi avut această experienţă) şi nu pentru că acea persoană i-ar fi tratat în mod diferit, ci pentru că mesajul a fost primit în mod diferit. Spunând că mesajul a fost primit diferit, mi-a venit acum în minte o imagine care mi-a fost dată acum câteva zeci de ani: dacă vă uitaţi la reflecţia într-un iaz sau într-un lac a copacilor sau a caselor sau a persoanelor, le veţi vedea foarte diferit în diferite momente. In primul rând, imaginea va fi colorată, deoarece iazul sau lacul va reflecta, pe lângă chipul persoanei, şi cerul; în altă situaţie, apa poate fi liniştită, şi însuşirile sunt drepte şi liniştite. Iar când apare puţin vânt şi se formează valuri, imaginea este total diferită – copacul nu mai este ce era, faţa nu mai este ce era. Deci trebuie să fim conştienţi că, în viaţa noastră, există momente când II vedem pe Dumnezeu, pe Maica lui Dumnezeu, pe sfinţi şi pe ceilalţi din jur şi pe noi înşine într-un mod cu totul nou şi diferit. Şi ar fi neadevărat dacă am spune că un mod de a vedea este corect, iar altul nu, căci obiectul vederii nu s-a schimbat, ci s-a schimbat percepţia mea ca urmare a circumstanţelor, datorită maturităţii şi condiţiei mele interioare.

Lăsând deoparte icoanele şi imaginile directe, există o varietate de moduri în care ni se înfăţişează experienţa. Am spus de mai multe ori în trecut că un compozitor pleacă de la o experienţă interioară care este mai presus de cuvinte, mai presus de sunet, mai presus de orice formă de exprimare, care îl pătrunde, îl umple, îl schimbă, apoi această experienţă începe să capete formă. Iar această formă este ceva ce el simte concret ca frumuseţe sau ca oroare, apoi încearcă să o arate şi altora. Şi pentru a face acesta, dacă este muzician, trebuie să folosească sunetul, iar acest sunet va fi cumva mai slab sau mai puţin potrivit faţă de experienţa tăcută, de neexprimat. Dar când este transformată în sunet, acest sunet este pentru ceilalţi în limitele a ceea ce poate face un sunet muzical. Şi apoi, eventual, această experienţă muzicală îşi găseşte expresie pe o foaie de hârtie, în semne convenţionale. Iar oamenii se uită la ele, le văd, unii fără să înţeleagă nimic, alţii înţelegând puţin, şi treptat, cei care sunt înzestraţi cu un dar special, capabili să intre în comuniune cu experienţa originală a artistului, încep să se împărtăşească de însăşi această experienţă.

Deci acesta este un alt mod în care ajungem la înţelegerea lui Dumnezeu. Icoanele, da, dar şi muzica bisericească, dar şi dincolo de muzica bisericească, ceea ce auzim dintre sunetele lumii: vântul printre copaci. Imi amintesc despre un psiholog american care a călătorit în Europa şi i-a întrebat pe oameni un singur lucru, sau mai degrabă două lucruri. Primul era „ce este liniştea?”, iar al doilea era „ce este un copac?”. Şi îmi amintesc că, fiind întrebat eu acelaşi lucru şi oferind un răspuns stângaci, m-am dus şi la unul dintre tinerii de aici, un tânăr educat, ce provenea dintr-o familie cultivată, şi i-am zis: „Ce este un copac?”. Iar răspunsul lui m-a consternat: „Un copac este lemn pentru bucătărie”. Nu vedea nimic altceva în cuvântul „copac”. Apoi am întrebat-o acelaşi lucru pe o fată needucată, iar ea mi-a zâmbit cu un zâmbet radios şi mi-a zis: „Un copac? El este frumuseţe: forma lui şi faptul că vântul suflă printre crengile lui şi produce o întreagă armonie de sunete şi faptul că ploaia cade şi creează muzică – aceasta este pentru mine un copac”.

Aşa este şi modul în care II cunoaştem pe Dumnezeu. Cine este El pentru mine, pentru fiecare dintre cei de aici? Este El doar un Creator? Sau este Cel care m-a iubit atât de mult înainte să mă nasc, încât m-a chemat întru fiinţă? Este El cel Care îmi supraveghează viaţa, pregătit să mă pedepsească dacă îi trădez aşteptările, sau este Cel care mi-a dat libertatea de a face bine sau rău şi a devenit om pentru a muri şi a mă salva pe mine? Şi cred că aceasta se aplică pentru toate formele de artă, pentru toate formele de exprimare şi de ştiinţă. Şi vă voi mai da un exemplu, care probabil că este neaşteptat, atât prin el însuşi, cât şi pentru faptul că vine de la o persoană atât de grea la minte şi lipsită de sensibilitate ca mine. Este un pasaj la unul dintre marii asceţi.

Sfântul Isaac Sirul, într-una dintre scrierile sale, spune că veşnica ocupaţie a îngerilor este dansul. Când ne gândim la dans, ştiţi bine ce imagine avem. Cum ar putea fi dansul o ocupaţie veşnică? Iar în alt pasaj, el explică faptul că dansul se bazează pe o atât de profundă tăcere, încât el nu-şi poate găsi expresie decât în el însuşi, dar şi această tăcere poate fi exprimată prin mişcare, prin armonie, prin frumuseţea mişcării, fără să fie întreruptă de vreun zgomot, de vreun gând, de vreun cuvânt. Am avut acest lucru în minte atunci când m-am întâlnit cu un teolog grec, acum mai bine de patruzeci de ani. El lucra pentru Consiliul Ecumenic al Bisericilor, şi la întoarcerea din prima sa vizită în Rusia, mi-a spus: „Ştii, acum cunosc ce este rugăciunea”. Am fost surprins, deoarece el preda teologie, era un om credincios, pe care îl admiram pentru integritatea sa. Şi i-am spus: „Unde ai descoperit-o? Intr-o biserică, într-o mănăstire, sau prin întâlnirea cu cineva care este purtătorul credinţei şi al rugăciunii?”. El a spus „Nu, am descoperit-o atunci când am mers la balet şi am văzut-o pe una dintre balerine dansând, deoarece era o tăcere totală în interiorul ei şi această tăcere era exprimată în gesturi şi mişcări perfecte”.

Aceasta este o ilustrare modernă a ceea ce, aşa cum am menţionat, a fost spus în secolul al VH-lea al erei noastre. Deci chiar şi acolo trebuie să fim capabili să căutăm o descoperire a adevărului. In mod evident, dansul, precum pictatul, gânditul, cântatul, vorbitul, poate fi o distragere, o barieră, dar în el însuşi este o profunzime a tăcerii care poate fi exprimată doar în perfecta armonie a gesturilor. In acelaşi fel, acest pom al cunoaşterii ne vorbeşte despre descoperirea tainelor lumii create, a lumii create iscusit de Dumnezeu, prin ştiinţă. Ştiinţa se dezvoltă acum, se extinde incredibil de repede. Devine foarte misterioasă pentru cei neiniţiaţi şi fiecare deceniu o schimbă. Eu am fost pregătit în acest domeniu al ştiinţei.

Profesorul meu de fizică a fost Maurice Curie, nepotul marelui Curie. Ar fi trebuit să ştiu ceva despre fizică, dar acum ştiu că nu ştiu nimic. Intr-o prelegere de-a sa, în 1932, Maurice Curie ne-a zis: „Am mai descoperit încă un element pentru tabelul Mendeleev. Atomul nu va fi niciodată divizat, pentru că, dacă ar fi divizat, întreaga lume ar exploda”. El era unul dintre cei mai mari cercetători în fizica atomică a zilelor sale.

Deci aici vedem din nou că ştiinţa, fie că este vorba despre fizică sau alte ştiinţe, se extinde în lungime şi adâncime şi în mister, şi ne forţează să ne uităm la lumea care ne înconjoară, ca să zic aşa, ca la o icoană. Vizibilul ne descoperă invizibilul şi, mult mai des, în ceea ce priveşte ştiinţa, vizibilul ne provoacă să căutăm invizibilul, să stăm în faţa tainei lumii şi să ne punem întrebări. Toate acestea sunt rezultatul pe care l-a avut această frază a Sfântului Irineu de Lyon în mine, iar bucuria, extraordinara jubilare a ei, mă face să gândesc că acest pom al cunoaşterii plantat de Dumnezeu în mijlocul Edenului nu era un pom al morţii, nu era un act prin care Dumnezeu îşi condamna creatura la moarte, ci un pom care să ne facă să fim în comuniune cu creaţia gradual, pentru mii de ani, poate descoperind din ce in ce mai mult şi cunoscând din ce în ce mai puţin, punând u-ne întrebări, dar nemaiacuzându-L pe Dumnezeu că a pus viaţa lângă moarte şi că a spus „tu ai ales ceea ce ţi s-a părut mai atractiv”.

Rezultatul acesteia este conştiinţa nădejdii, conştiinţa credinţei, a bucuriei, căci, pe lângă cunoaşterea pe care lumea văzută – privită de noi, studiată de noi, împărtăşită de noi – ne-o poate da, nu suntem lipsiţi de celălalt mod de a-L descoperi pe Dumnezeu şi pe noi înşine. Aceasta este cea mai mare minune, însă cele două lucruri coincid: când întreaga omenire, fiecare dintre noi caută lumea creată – spre exemplu, atunci când examinăm o icoană, ascultăm o melodie, ne uităm la frumuseţea lumii, încercăm să înţelegem misterele termenilor ştiinţifici -, de fiecare dată când facem aceasta suntem în căutarea Dumnezeului cel Viu. Insă nu chiar fiecare dintre noi, evident. Sunt unii artiştii creativi sau oameni de ştiinţă pe deplin implicaţi în căutarea lor, dar în centrul căutării lor, fie că-şi dau seama sau nu, este actul original al lui Dumnezeu care a făcut toate lucrurile aşa cum sunt ele şi le permite să se desfacă în faţa noastră în înţelegere, în sens şi în frumuseţe.

In acelaşi timp, nu este luată de la noi calea cunoaşterii lui Dumnezeu prin pomul vieţii. încă putem intra în comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune, prin credinţă, prin încredere, prin fidelitatea faţă de poruncile Sale, care sunt cu adevărat calea pe care El ne sfătuieşte să mergem în drumul nostru spre mântuire, spre cunoaşterea Lui, spre descoperire. Noi putem urma cele două căi. Şi acesta este unul dintre acele lucruri minunate pe care le simt şi apoi încerc să vi le explic şi vouă, şi sper că ele sunt adevărate. Dacă în experienţa voastră descoperiţi că viziunea mea este greşită, respingeţi-o, dar dacă o respingeţi, ajutaţi-mă şi pe mine să văd adevărul. Sunt mai multe lucruri care se petrec în acest proces. în primul rând, atunci când omenirea caută Adevărul – cu „A” mare – prin intermediul pomului cunoaşterii, claritatea absolută a vederii, care putea fi posibilă doar prin comuniunea deplină cu înţelepciunea lui Durrmtv.ru, devine vagă. Nu mai este clară şi afectează chiar şi cunoaşterea pe care o avem despre Dumnezeu şi despre viaţa duhovnicească. Este o umbră care a coborât asupra întregii creaţii, o umbră în care este şi lumină, dar şi întuneric şi confuzie.

Abia când ne uităm la sfinţi descoperim bărbaţi şi femei şi copii care au fost în comuniune cu Dumnezeu în aşa fel încât au început să vadă lucrurile aşa cum sunt ele cu adevărat, pe când noi vedem lucrurile, aşa cum am spus, în umbră. Vedem forme mişcătoare, vedem lucrurile ca şi cum le-am vedea în reflecţia de pe luciul unei ape, care este tulburat de vânt. Ceea ce vedem este adevărat, dar nu este adevărul absolut, senin, revelator.

Deci nu este nevoie să fim îngroziţi de o cale şi să tânjim să mergem în exclusivitate pe cealaltă cale. Trăim într-o lume în care ne putem împărtăşi în cea mai mare parte din pomul cunoaşterii, dar ne putem împărtăşi şi din pomul vieţii. Lumina lui Dumnezeu încă străluceşte şi luminează şi celălalt aspect al lucrurilor.

Trebuie să privim rezultatul acestui fapt din mai multe unghiuri şi aş vrea să zăbovesc un moment asupra unui aspect, ca o introducere pentru ceea ce vreau să spun.

Omul, înţeles ca anthropos, nu ca individ, ca bărbat, ci ca omenire, s-a schimbat ca rezultat al dualităţii căutării sale. Omul nu mai caută deplinătatea adevărului din pomul vieţii, dar el încă mai caută deplinătatea adevărului, şi nu există altă deplinătate a adevărului decât Dumnezeu. Ceva i s-a întâmplat omului în acest proces şi este nevoie să ne oprim la aceasta.

Insă ceva ce m-a frapat şi m-a mişcat foarte mult este soarta lui Cain şi a copiilor şi a urmaşilor săi, şi soarta omenirii aflate în afara acestei vederi directe. Mă voi opri aici, deoarece nu vreau să fiu prea succint şi, în acelaşi timp, vreau să exprim complet ceea ce vreau să spun, dar dacă citiţi primele capitole ale cărţii Facerea, vedeţi că se întâmplă o serie de evenimente ca urmare a deciziei lui Adam şi a Evei de a gusta din pomul cunoaşterii: schimbarea din interiorul lor, schimbarea dintre ei şi ce se întâmplă mai apoi. Dar avem tendinţa de a ne gândi că ceea ce se întâmplă mai apoi nu este nimic altceva decât distrugere şi calamitate, însă descoperim că fiul lui Cain şi urmaşii lui au fost cei care au început să construiască oraşe, care au descoperit industria, care au creat arta şi muzica. Toate acestea nu puteau fi făcute din nimic şi din rău. La aceasta vreau să mă opresc data viitoare.

Sper că mă veţi ierta pentru că am repetat anumite lucruri într-un context sau altul, însă eu caut o înţelegere clară şi adevărată şi vreau să-mi împărtăşesc cu voi atât semnele de întrebare, cât şi înţelegerea incipientă care le însoţeşte.

Mitropolit Antonie de Suroj

Lumina Care stralucea in intuneric. Ultimele cuvantari, Editura Doxologia

sursa:www.crestinortodox.ro