Canonul Sfantului Andrei Criteanul

In Bisericile Ortodoxe, in primele 4 zile ale Postului Mare, se va oficia Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul. Canonul a fost alcatuit de Sfantul Andrei, episcopul Cretei, in secolul al VIII-lea si cuprinde rugaciuni de pocainta pentru pacatele noastre. Daca in aceste patru zile, Canonul se citeste pe fragmente, in miercurea din saptamana a V-a a Postului Mare se va citi integral.

Sfantul Andrei Criteanul (660-740), Episcop de Gortina (Creta), s-a nascut in Damasc, in jurul anului 660. La varsta de 15 ani merge la Ierusalim unde devine calugar la Biserica Sfantului Mormant. Este cunoscut ca unul dintre cei mai de seama creatori de canoane si imne de o frumusete duhovniceasca extraordinara, mai ales datorita atat formei, cat mai ales profunzimii gandirii.

Am gasit de cuviinta ca acum, in aceasta seara, cand se citeste Canonul cel Mare, sa zabovim putin asupra intelesurilor pe care aceste irmoase (cantari) le au, spre a ale arata, astfel, frumusetea si adanca teologie pe care o cuprind.

  “De unde voi incepe a plange faptele vietii mele celei ticaloase? Ce incepere voi pune Hristoase, acestei tanguiri de acum?”

Cantarea aceasta de plangere este specifica si altor canoane alcatuite de Sf. Andrei si ne amintesc expresii asemanatoare din Plangerile Proorocului Ieremia: “O, cine va da ochilor mei izvoare de lacrimi ca sa plang ziua si noaptea: ochii mei sfarsesc de plans, cele din launtrul meu ard ca vapaia; maruntaiele mele fierb si firea mea se varsa pe pamant”.

Canonul este alcatuit din mai multe grupe de cantari si prima dintre ele, irmosul, este luata din cantarile lui Moise (Ies. XV). Acolo se aminteste cantarea inaltata de poporul evreu, plin de recunostinta lui Dumnezeu cand Acesta, in chip minunat, L-a “mantuit” de ostile lui Faraon, trecand Marea Rosie ca pe uscat.

Autorul canonului, Sfantul Andrei Criteanul, pune pe seama sa actiunea monologului, a plangerilor din canon, fara ca aceasta sa insemne o drama personala a autorului. Facator de canoane scrise in forma poetica, a fost, totusi, in tinerete iconoclast hotarat. Astfel, ca va fi avut si el ce sa planga ….

Dar “eul pacatos” care strabate calea acestei cantari este, in general, omul cazut in pacate si „aruncat” afara pentru “nebunia cea mai dinainte” a greselilor.

De aceea, sfantul indeamna:

“Vino, ticaloase suflete, impreuna cu trupul tau, de te marturiseste la Ziditorul tuturor,
Si indeparteaza-te de acum de „nebunia cea mai dinainte” si adu lui Dumnezeu lacrimi de pocainta”.

Cu acest tropar catre „Ziditorul tuturor”, poetul incepe a semana primilor oameni, asa cum ni-i infatiseaza cartea Facerii. Indemnurile “vino, marturiseste-te, indeparteaza-te, adu” sunt incercari de trezire a pocaintei, pentru a-ti curati sufletul de pacate. “Impreuna cu trupul tau” inseamna ca organul pacatului a fost trupul sau, altfel spus, prin pacat, sufletul s-a facut “trupesc”. “Nebunia cea mai dinainte” arata caderea omului in pacat in randul celor necuvantatoare, de unde numai lacrimile de pocainta il mai pot ridica.

“Ravnind neascultarii lui Adam celui intai zidit, m-am cunoscut pe mine dezbracat de Dumnezeu si de imparatia cea pururi fiitoare si de desfatare, pentru pacatele mele.”

Autorul se aseamana lui Adam care, “dezbracandu-se de Dumnezeu”, a ramas “gol”, lasandu-ne sa intelegem ca este vorba de dezbracarea de har. Sfantul Apostol Pavel insusi aseamana harul lui Dumnezeu cu o imbracaminte: “Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si-mbracat.”

Pierderea “hainei luminoase” – “da-mi mie haina luminoasa Cel ce te imbraci cu lumina” – inseamna despartirea de “Cel ce se imbraca cu lumina ca si cu o haina”, de imparatia Sa si de “desfatare”:

“Vai, ticaloase suflete! Pentru ce te-ai asemanat Evei dintai
Ca ai cazut rau si te-ai ranit amar;
Ca te-ai atins de pom
Si ai gustat cu indrazneala mancarea cea nechibzuita.”

“Ticalos” va fi numit sufletul de-a lungul canonului in intelesul de biet, sarman, chinuit, si supus atator asemanari cu oamenii si faptelor lor pacatoase, ratacind pe atatea cai razlete, in timp ce calea pe care fusese chemat de Dumnezeu era atat de simpla si curata: “numai din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci.”

Iarasi misterul acelui “pom oprit”! Limita aceasta pusa omului de Dumnezeu, pe care acesta a gandit si nazuieste sa o depaseasca fara de Dumnezeu. Insa oricine a incercat sa o faca, n-a fost decat un “biet suflet chinuit”.

Aici, insa, sufletul este indemnat sa constientizeze, sa-si dea seama ca n-a facut decat sa se asemene Evei, careia i-a fost platita nechibzuinta cu “necazuri, dureri si slabiciune”. Si, dupa cum Eva a fost inselata de pofta cea rea, socotind ca rodul pomului este bun de mancat si placut ochiului, tot asa si sufletul nostru se infrupta din “mancarea cea nepermisa”, cea fara de lege, care este pacatul.

“In locul Evei trupesti, facutu-mi-s-a mie Eva intelegatoare gandul cel cu pofta trupeasca, aratandu-mi cele placute si gustand pururi din bautura cea amara”.

Eva Vechiului Testament fusese “trupeasca”, caci s-a supus poftei si a cazut prin mancare. Pacatosul este numit “Eva intelegatoare”, caci pacatul a fost facut cu gandul, cu mintea.

Parintii Filocaliei numesc aceasta “lupta dinspre ganduri”, careia ii spun trezvie sau pofta gandurilor, posibila chiar si atunci cand omul doarme, sufletul putand „sa vegheze” asupra gandurilor si sa nu le primeasca pe cele “de suflet pierzatoare”.

Rolul si scopul Canonului cel Mare, asa cum spunea parintele Alexander Schmemann, este sa ne descopere pacatul si, astfel, sa ne conduca spre pocainta; sa descopere pacatul nu prin definitii si insiruiri, ci printr-o adanca meditatie asupra maretei istorii biblice, care este, cu adevarat, o istorie a pacatului, a pocaintei si a iertarii.

Aceasta meditatie ne duce intr-o cultura duhovniceasca diferita, ne provoaca cu o viziune total diferita asupra omului, asupra vietii sale, asupra telurilor si motivatiilor sale.

Preasfintitului Ambrozie
Sursa: episcopiagiurgiului.ro