Cel ce in inima cheama numele lui Iisus zdrobeste vrajmasele puteri nevazute

luminare„Nimeni nu poate să zică «Domn este Iisus» decât în Duhul Sfânt” (I Cor. 12, 3)

CUVIOSUL ISIHIE îndeamnă la lupta nimicirii gândurilor rele mai ales la ivirea lor, când încă se află într-o stare de pruncie, ca păianjenul, care ucide muşte mici. Pentru nevoinţa duhovnicească, chip şi model ale rugăciunii inimii să ne fie întotdeauna această mică vietate, numită păianjen. Altfel, mintea nu-şi va afla, după cuviinţă, isihia.

Intr-adevăr, păianjenul vânează mici muşte, însă noi, străduindu-ne cu ardoare şi durere spre aflarea isihiei, nu vom înceta să omoram „pruncii babilonieni”, adică gândurile rele dintru începutul lor.

Precum e cu neputinţă să se arate Marea Roşie pe cerul înstelat, iar omul, care păşeşte pe pământ, să nu respire aerul ce-l înconjoară, aşa nu e chip să ne curăţim inima de înţelesurile cele pătimaşe şi să alungăm vrăjmaşii cei cugetaţi cu mintea (noetici) fără chemarea (invocarea) numelui lui Iisus.

Dacă stăruim în inima noastră cu cuget smerit, cu aducerea-aminte de moarte, cu stăpânirea de sine şi neatârnarea, cu împotrivirea prin cuvânt, cu chemarea (invocarea) lui Iisus şi păşim zi de zi cu aceste arme pe calea cu adevărat îngustă, dar pricinuitoare de bucurie şi mulţumire ale cugetului, vom ajunge cu trezvie la sfintele vederi (contemplaţii) ale sfinţilor.

Să lucrezi cu râvnă înlăuntrul sufletului tău, şi deloc s-o arăţi în afară: nici prin purtarea, nici prin pornirile (gesturile) tale, nici prin cuvânt, nici prin vreo aluzie. De unii singuri, la ceas de rugăciune, să ne însuşim cuvenita stare lăuntrică de rugă osârdnică şi fierbinte.

Şi o să te lumineze Hristos spre înţelegerea adevărurilor tainice, căci în El se află „toate vistieriile cele ascunse ale înţelepciunii şi ale cunoştinţei” (Col 2, 3) şi „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9).

Altminteri, vei înţelege că în afară de Iisus în sufletul tău Se sălăşluieşte şi Duhul Sfânt, de Care mintea e luminată.

Iubitorii de cunoaştere să ştie negreşit că pizmaşii demoni adesea tăinuiesc şi îngrădesc războiul asupra noastră, fiindcă ne pizmuiesc, scârbavnicii, din pricina folosului, a cunoştinţei şi a urcuşului nostru la Dumnezeu.

Dar şi cu scopul neabătut de a înceta să mai veghem asupra noastră spre a ne răpi mintea fără să băgăm de seamă; spre a ne păgubi de lua- rea-aminte din inimă, cunoscând bogăţia adunată în suflet.

A nu ne tulbura din pricina mâniei, a nu ne pune în lucrare partea poftitoare a firii şi a nu ne lipsi de îndrăzneală în războiul cel nevăzut trebuie să ne fie artă.

De obicei, atunci când nu ne tăiem singuri voia, aceasta se ridică cu mânie asupra celor care încearcă să ne-o taie, fără învoirea noastră.

Prin urmare, din pricina aceasta se ridică şi mânia cu răcnete sălbatice şi pierde cunoştinţa luptei, pe care a izbutit s-o dobândească cu trudă şi silinţă. Altcumva, mânia este prin firea ei stricăcioasă.

Dacă se ridică împotriva gândurilor demonice, le distruge cu totul. Dacă însă se ridică împotriva oamenilor, nimiceşte gândurile bune din noi înşine. Oricum, mânia, în chip lămurit, este pricina nimicirii oricărui fel de gând, fie viclean, fie bun.

Mintea e neputincioasă să biruie de una singură hoardele demonilor. Fiindcă vrăjmaşul se preface învins, în timp ce îşi adună forţele şi ne înfăşoară în veşmântul slavei deşarte. Numai la chemarea (invocarea) sinceră a numelui lui Hristos vrăjmaşii nevăzuţi nu au puterea să se poarte cu vicleşug.

De aceea e nevoie de priveghere, ca nu cumva cu încrederea şi mândria în noi să facem din noi înşine idoli. Sfinţii ne spun că în viaţa viitoare vom fi luaţi prin surprindere: unii dintre cei ce se socotesc pe ei înşişi luminaţi s-ar putea să se afle în afara Raiului, iar alţii, socotiţi de noi, pe temeiul raţiunii omeneşti, nevrednici, s-ar putea să-şi mântuiască sufletul chiar şi în ultimul ceas, asemenea tâlharului de pe cruce.