În liniștea pustiului sau în vâltoarea marilor orașe, monahii au căutat un singur lucru – rugăciunea curată, adusă lui Dumnezeu. O rugăciune ce trecea dincolo de barierele personale, o rugăciune ce cuprindea lumea întreagă. Mijloacele prin care s-a încercat realizarea acestui obiectiv au fost numeroase: unii monahi trăiau în morminte sau în templele idolești părăsite, alții au ales uscăciunea deșertului, alții au trăit toată viața pe un stâlp… alții au trăit pe crengile unui copac!
După încetarea fenomenului martiric din timpul primelor trei secole, creștinii au căutat noi forme de a-și jertfi viața. Dacă nu se mai putea plăti cu sânge credința, lacrimile, pocăința și asceza au încercat să suplinească jertfa martirică. Deși au existat monahi și înainte de secolul al IV-lea, înflorirea monahismului, cu precădere în Egipt și în Siria, a avut loc începând cu secolul la V-lea. În liniștea pustiului sau în vâltoarea marilor orașe, monahii au căutat un singur lucru – rugăciunea curată, adusă lui Dumnezeu. O rugăciune ce trecea dincolo de barierele personale, o rugăciune ce cuprindea lumea întreagă. Mijloacele prin care s-a încercat realizarea acestui obiectiv au fost numeroase: unii monahi trăiau în morminte sau în templele idolești părăsite, alții au ales uscăciunea deșertului, alții au trăit toată viața pe un stâlp… alții au trăit pe crengile unui copac!
Da, avem un exemplu din viața Bisericii, în care ni se vorbește despre un părinte care a trăit o bună parte a vieții sale într-un migdal. Cuviosul David, pomenit în ziua de 26 iunie, a trăit în secolul al V-lea, în timpul împăratului bizantin Iustinian I, locuind în cetatea Tesalonicului. După o tinerețe petrecută în liniștea mănăstirii închinată Sfinţilor Mucenici Teodor şi Mercurie – Cunuliaton, și-a căutat liniștea după modelul sfinților stâlpnici sirieni. Doar că nu avea un stâlp construit din piatră: „Şi, într-o zi, s-a înfierbântat tare şi s-a umilit inima lui, de aceea, suindu-se într-un migdal, care era în partea dreaptă a bisericii, a rămas pe o creangă a copacului, pe care şi-a făcut un pat mic, cum a putut; şi acolo se pustnicea cu îngăduire şi cu minunată răbdare, muncindu-se de vânturi, de ploi şi zăpezi, arzându-se de căldura soarelui din timpul verii şi de alte strâmtorări chinuindu-se cumplit. Se mişca totdeauna pe creanga copacului şi nu avea odihnă niciodată, muncindu-se de ploi, de vânturi şi chinuindu-se cumplit de zăpadă”.
Timp de mulți ani, migdalul i-a fost casă și masă cuviosului David. Ucenicii îl căutau la tulpina copacului pentru sfat și binecuvântare. Spre sfârșitul vieții, Sfântul David a primit a locui într-o chilie, mărturisind că timpul petrecut în migdal a fost jertfa lui pentru Dumnezeu, timp de rugăciune pentru întreaga lume.
Nicolae Pintilie
doxologia.ro