Despre bunătate, blândeţe şi mângâiere, ca roade ale dragostei

       În bunătate găsim blândeţea. Omul bun este blând, adică are sufletul catifelat. Cine se apropie de un om blând simte o plăcută senzaţie de căldură şi mângâiere, simte o putere binefăcătoare. Blândeţea este o completare firească a dragostei şi rod al acesteia. Mai puţin activă decât dragostea, blândeţea, în calmul ei nu este lipsită de putere creatoare, ci dimpotrivă. Într-o lume de potrivnicie, blândeţea vine ca un întăritor, ca o înseninare, lacrimă luminată.

Bunătatea, izvorând din dragoste şi trecând prin blândeţe, se împlineşte în milă şi mângâiere. Mila înseamnă suferinţă la suferinţa altuia. Mângâierea este acea stare lăuntrică legată de setea de mai bine, în înţelesul luptei pentru alungarea răului şi a durerii, luptă fără frângere şi fără asprime. Mângâierea este o stare creatoare de bine peste întunericul care inundă. Mângâierea este un leac al cărui izvor stă în sufletul nostru şi prin care se săvârşeşte un act de binefacere.

Mângâierea este prezentă în bunătate, o alcătuieşte parţial. Omul bun simte permanent nevoia de a înlătura durerea care seacă sufletul şi mădularele omului, de a-i curăţa fiinţa de poveri, de a-l face să cunoască bucuria luminii. Omul bun cunoaşte şi trăieşte o stare de permanentă sete de îmbogăţire şi înfrumuseţare a mediului în care a fost sortit să-şi poarte paşii vieţii sale.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 102-103)
doxologia.ro