Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

Adam si Eva in raiCuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae „La Duminica lăsatului de sec“

Creştinismul nu este numai o în­vă­ţă­tură care ajunge să fie ştiută, ci o în­vă­ţă­tu­ră care se cere trăită, pusă în practică. În acest sens, el este via­ţă şi putere de mântuire. De aceea, nu e creştin adevărat cel ce se mulţumeşte să cunoască nu­mai învăţătura Domnului nos­tru Iisus Hristos; creştin este cel ce îşi face din învăţătura Dom­nului lege de viaţă, urmând întru totul lui Hristos, care n-a învăţat decât ceea ce El Însuşi a împlinit, făcându-ni-se pildă fără aba­te­re pentru tot ceea ce ne-a po­run­cit să facem. Creştinismul este puterea mântuitoare, dar numai celui ce-şi trăieşte viaţa după legea lui Hristos şi-şi modelează prin aceasta făp­tura tot mai mult după chipul Dom­nului. Aşa cum un meşter face dintr-un bulgăre de aur, ames­te­cat cu multe materii, o bijuterie strălucitoare, cu­ră­ţindu-l cu ajutorul focului de tot ames­tecul străin şi lovindu-l cu ciocanul până ce-i dă forma cugetată, aşa face şi creştinul din făptura sa un chip frumos, a­vând mereu ca model pe Dom­nul nostru Iisus Hristos, Care S-a făcut în acest scop omul desăvârşit. Materiile străine pe care trebuie să le cu­re­ţe creş­tinul din sine sunt patimile care-i urâţesc făptura şi care s-au îngroşat în el prin pă­ca­tele săvârşite. Şi cum aceste patimi se menţin în noi şi spo­resc prin alte şi alte păcate, la care ne îndeamnă diferitele pofte de plăceri, curăţirea de patimi nu se poate înfăptui decât oprin­du-ne de la alte păcate, deci în­frânându-ne de la îm­pli­ni­rea poftelor necuvenite. În­frâ­na­rea aceasta de la satisfacerea pof­te­lor necumpă­tate, care spo­reşte patimile din noi, este ceea ce numim post. Ast­fel, în­ţe­legem de ce postul este un mijloc principal prin care creştinul îşi cu­ră­ţă făp­tu­ra de tot ce este rău şi urât în ea, oprindu-se pentru o vre­me de a mai hrăni patimile sa­le prin noi păcate, prin noi îm­pli­ni­ri ale poftelor sale ce în­trec măsura trebuinţei.

Cunoscând puterea postului de a curăţi firea noastră de patimile cele urâte şi de a o elibe­ra de slăbiciunile poftelor care ne înlănţuiesc în aceste patimi, Biserica nu numai că-l re­co­man­­dă fiilor săi, ci şi rându­ieş­te, pe lângă anumite zile, şi anumite răstimpuri mai lungi în care toţi împreună să se dedea la acest exerciţiu bărbătesc, prin care să-şi cureţe făptura de tot ce e rău şi să sădească în ea cele bune, modelând-o mai mult de­cât în celălalt timp al anului, după chipul lui Hristos. Un astfel de timp mai îndelungat de străduinţă obştească a tuturor credincioşilor, într-o îndemnare şi pilduire recipro­că, în vederea eliberării lor de slăbiciunile poftelor condu­că­toare la păcate şi sporitoare de patimi, este Postul Paştelui, care începe acum şi se întinde până la luminatul praznic al învierii Dom­nului.

Despre însemnătatea acestui Post va fi cuvântul nostru de astăzi

Biserica a închinat Duminica de azi, din ajunul acestui Post, în amintirea izgonirii lui Adam din Rai. Aceasta ne dă cheia în­tre­gului înţeles al Postului pe care îl începem. Aşezând amin­tirea izgonirii lui Adam din Rai, nemijlocit înaintea în­ce­pu­tu­lui acestui Post, care se deschide ca o uşă de pocăinţă, Bi­se­ri­ca ne pune înainte starea de nefericire în care e adusă o­me­ni­rea prin păcate şi din care scapă prin Hristos, urcând calea ostenitoare a postului, a înfrânării de la păcate, a pocăinţei pentru ele. Ea ne vorbeşte de Adam. Dar prin Adam ea ne îndeamnă să ne gândim fiecare la noi înşine, căci fiecare repetăm, într-un anu­mit fel, pe Adam, înstră­i­nân­­du-ne prin păcate de Dum-nezeu şi dobândind mântuirea prin drumul pocăinţei pe care ni l-a deschis Hristos.

Dar să ne oprim o clipă la Adam şi apoi să trecem la noi. Izgonirea lui Adam din Rai e starea de plâns în care s-a rostogolit acela, neţinând porunca înfrânării dată lui de Dum­nezeu. Preferând ascultarea de şarpe ascultării de Dumnezeu, dând drumul poftei sale în ciuda îndemnului de a o stăpâni, dat de Dumnezeu, şi călcând astfel porunca de a nu mânca din pomul oprit, care a fost primul post rânduit de Dumnezeu, Adam se rostogoleşte din viaţa plină şi fără de sfârşit în viaţa sărăcită şi muritoare şi din bucuria netulburată şi neîntreruptă într-o existenţă frământată de puţine plăceri şi multe dureri, chinuită în timpul plăcerilor de conştiinţa necurăţiei lor şi de grija du­re­ri­lor viitoare, muşcată în timpul durerilor de remuşcările pentru plăcerile trecute şi umbrită tot timpul de gândul neliniştitor al morţii sigure şi al iadului veşnic.

Şi firea noastră ar fi rămas scufundată în acest întuneric al tristeţilor şi al lipsei de conţinut spiritual pe pământ şi al iadului veşnic după moarte, dacă n-ar fi venit Hristos, care, începând cu postul cel de patruzeci de zile şi sfârşind cu moartea pe Cruce, a eliberat firea noastră de moarte şi de iad, de stricăciune şi du­re­re, ridicând-o la viaţa nemuri­toa­re şi la slavă dumnezeiască, biruind pe diavolul care voia să-l ispitească şi pe El cu mânca­re, după asemănarea lui Adam. Neînfrânarea lui Adam a rostogolit firea omenească în nefericirea întunericului şi a morţii veşnice, înfrânarea Domnului Hristos a ridicat-o la viaţa netrecătoare şi la fericirea fără goluri.

Dar să privim şi la lumina altor pilde din Scriptură, rezultatele triste ale lăcomiei şi roa­de­le binecuvântate ale postului. Dacă prin neînfrânarea protopărinţilor a intrat moartea în lume şi a împărăţit păcatul, pri­ci­nuind osânda firii noastre de la Adam până la Hristos, prin ne­în­frânarea urmaşilor lui Adam, a venit potopul peste tot pământul şi peste toţi oamenii din vremea lui Noe, pentru că nu mai sălăşluia Duhul lui Dumnezeu în ei, ci deveniseră numai tru­puri. Datorită neînfrânării lo­cu­i­to­rilor din Sodoma, întreaga cetate, cu locuitori cu tot, a fost mistuită de foc din Cer. Lăcomia l-a făcut pe Esau, fiul cel mai mare al lui Iacob, să-şi piardă, pentru un blid de linte, drepturile de întâi născut şi tot lăcomia le-a pricinuit fiilor preotului Eli o moarte năprasnică. Dim­po­trivă, Moise s-a învrednicit să stea de vorbă cu Dumnezeu pe muntele Sinai, iar proorocul Ilie, după un post de patruzeci de zile, să vadă pe Dumnezeu pe mun­te, trecând ca o adiere uşoa­ră ce închipuia Duhul lui Dum­nezeu, sau harul Lui. Iar cetatea Ninive a scăpat prin postul de trei zile de pedeapsa înfricoşată ce o aştepta pentru păcatele ei. Toţi aceştia n-au adus prin neînfrânarea sau prin postul lor nenorocire sau binecuvântare peste lumea întreagă, ca Adam, sau ca Hristos, dar au adus peste ei înşişi.

Dar Scriptura ne pune aceste pilde sub privire, ca de la ele să ne întoarcem atenţia spre noi înşine. Ca oameni, am săvârşit şi noi păcate destule. Dar vom rămâne în ele, aşezându-ne în şirul celor ce s-au pierdut din pricina neînfrânării până la capăt, sau ne vom ridica din ele prin post şi pocăinţă, aşezându-ne în şirul celor ce s-au mântuit şi au primit binecuvântarea lui Dumnezeu?

Fiecare din noi îl poartă în sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neînfrânare şi neascul­ta­re de Dumnezeu. Dar fiecare se poate ridica de la starea lui Adam cel dintâi la starea lui Hris­tos, a lui Adam Cel de-al doilea.Fiecare din noi am încercat sentimentul izgonirii din Rai, prin căutarea cu lăcomie a plăcerilor necumpătate. Dar fiecare din noi poate urca iarăşi, urmând lui Hristos şi având ajutorul Lui, spre Raiul din care am fost alungaţiA fi în Rai în­seam­nă a te simţi în preajma lui Dum­nezeu, în convorbire cu El, a simţi adierea blândă a iubirii Lui, ca Ilie, a auzi glasul Lui vor­bin­du-ţi dulce, cu bunătate părintească. A fi în Rai în­seam­nă a te simţi neîntinat în cu­ge­tări, în doruri, în fapte. Căci numai cel curat simte pe Dum­nezeu în preajma lui. A fi în Rai, încă trăind pe pământ, în­seam­nă a te simţi învăluit de o ne­gră­i­tă pace sufletească cu tine însuţi, cu Dumnezeu şi cu semenii, de o fericire calmă, egală şi parcă fără început şi fără sfârşit. A fi în Rai înseamnă a te simţi, chiar în mijlocul în­tâm­plă­rilor tulburătoare şi schim­bă­cioase ale vieţii, neclătinat de ele, mai presus de ele. A fi în Rai înseamnă a te simţi adunat în cămara ascunsă, liniştită şi adâncă a inimii, acolo unde îşi face simţită Dumnezeu prezenţa Sa şi unde te poţi uni cu El, privind la cele din afară, fără să te tulburi şi fără să fii ispitit a-ţi părăsi acel fericit loc al să­lăş­lu­i­rii tale şi al sălăşluirii lui Dum­nezeu, preţuind nesfârşit mai mult dulceaţa lină şi curată a acelei împreună petreceri cu Dumnezeu decât plăcerile vio­len­te şi de un gust îndoielnic ale simţurilor. A fi în Rai înseamnă a gusta încă de aici arvuna vieţii şi a învierii lui Hristos în tine, căci înseamnă a-L simţi pe Hristos Însuşi în tine, ca izvor al unei vieţi noi în tine.

Dar câţi suntem acolo? Sau câţi suntem acolo în mod mai du­rabil? Cei mai mulţi suntem aproape necontenit, nu cu Hris­tos în Raiul adevăratei desfă­tă­ri, ci nişte izgoniţi din Rai. Ne simţim înstrăinaţi de la faţa lui Dumnezeu prin păcatele lă­co­miei după cele din afară, prin alipirea de suprafaţa lucioasă şi amăgitoare a lucrărilor ispiti­toa­re pentru trup. Ne simţim goliţi, sărăciţi de duhul lui Dumnezeu, de conţinutul unei vieţi care să ne hrănească sufletul cu adevărat. Ne simţim dez­bră­caţi de veşmântul de slavă al nevinovăţiei, cu care să în­drăz­nim să ne arătăm cu conştiinţa liniştită lui Dumnezeu şi semenilor noştri. Ne ascundem interiorul unul altuia şi lui Dumnezeu în frunzişul ruşinii, al unor a­pa­renţe înşelătoare. Tânjim de departe după pomul vieţii, fără să ne putem apropia de el şi să ne hrănim din el.

Dar, iată, Dumnezeu Cel Atot­milostiv ne deschide uşa unui drum care urcă spre poar­ta Raiului şi spre pomul vieţii noastre, a unui drum spre Raiul din care am fost izgoniţi. E drumul pe care ni l-a netezit şi ni l-a făcut uşor Domnul Hristos, du­când El mai întâi pe acest drum firea noastră până la o slavă mai mare decât a avut-o la în­ce­put, înainte de izgonirea din Rai, până la înviere şi proslăvire. Acum, Domnul Hris­tos ne chea­mă şi pe noi pe acest drum pe care ni l-a deschis şi ni l-a arătat cu putinţă de stră­bă­tut de firea noastră. Drumul acesta e uşor pentru noi, căci Domnul Însuşi ne sprijină să-l străbatem, Dom­nul îl face îm­pre­ună cu noi. E drumul postului, al înfrânării de la păcatele prin care sporim patimile noastre. E drumul în­toar­ce­rii noastre de la poftirea plă­ce­ri­lor lu­meşti spre poftirea celor spirituale şi dumnezeieşti. Dar e şi drumul pocăinţei pentru pă­ca­te­le săvârşite prin poftirea ne­mă­surată a celor lumeşti, căci fără această părere de rău a pocăinţei, nu avem putere să ne înfrânăm în timpul postului de la poftele care conduc la păcat.

Fiind un drum care ne duce spre raiul nevinovăţiei, în care simţeam pe Dumnezeu şi din care ne-au scos păcatele, el nu e numai un drum de eliberare de anumite rele, ci şi un drum spre o ţintă pozitivă, spre dobândirea celor mai mari bunătăţi. E drumul care ne duce până la uşa Raiului, unde ne aşteaptă viaţa plină, fericită, nechinuită de griji şi pofte necuvenite. Deo­cam­dată, prin post ni se des­chide uşa drumului de po­că­in­ţă, al regretului pentru păcate, arătat cu fapta, în exerciţiul ostenitor al înfrânării de la obiş­nu­inţele păcătoase. Dar drumul ce ni se deschide mâine duce la uşa vieţii adevărate, care începe încă din existenţa pământească. De vom străbate cu stăruinţă a­cest drum al pocăinţei, vom ajun­ge la uşa Raiului, când – prin Taina Spovedaniei – vom primi iertare de păcate şi apoi ne vom uni cu Domnul Hristos Cel înviat în Sfânta Împărtăşanie, primind în noi viaţa Lui eli­berată pentru totdeauna de moarte!

Căci nu ne putem întâlni înăuntrul nostru cu Domnul Cel înviat decât săvârşind şi noi, până la capăt, drumul curăţirii, urcând muntele Căpăţânii, pe care L-a urcat El, purtându-Şi Crucea. Numai acolo sus ni se deschide uşa Raiului şi întâlnim pe Domnul înviat. Numai bi­ru­ind tot ce e josnic, tot ce e egoist în noi, urcând deasupra lor, prin suportarea ostenelilor acestui drum al înfrânărilor, ne vom putea învrednici de învierea cu Domnul, în lumina înălţimilor. În lupta cu răul din noi, în aceas­ta constă postul, acest exer­ciţiu la care ne cheamă Bi­se­ri­ca, crucea pe care trebuie să o purtăm şi pe care trebuie să răstignim omul păcatului din noi, pentru a învia omul cel nou şi nemuritor, după chipul lui Hristos şi din puterea Lui. Şi exer­ciţiul acesta se prelungeşte vreme de şapte săptămâni, pentru că orice exerciţiu trebuie prelungit vreme mai multă, pentru a slăbi prin el anumite obiş­nu­in­ţe ale firii şi a sădi în ea altele.

Dar viaţa la care urcăm prin această străduinţă de dez­o­biş­nu­ire cu păcatul e nu numai un dar mai presus de înţelegere, ce ne vine din vistieria bunătăţii dumnezeieşti, ea e şi o sănătate trupească şi sufletească natura­lă, un echilibru redobândit al vie­ţii noastre. Putem înţelege a­ceas­ta, dacă ne gândim că postul la care ne cheamă Biserica acum nu e numai un exerciţiu de înfrânare de la lăcomia după plăcerile trupeşti, ci şi un exer­ci­ţiu de slăbire a patimilor sufle­teşti, în care dezechilibrul vieţii noastre apare cu şi mai multă claritate. Căcisuntem chemaţi nu numai la lupta împotriva necumpătării trupeşti, ci şi la lupta împotriva a tot felul de necumpătare sufletească. O astfel de necumpătare sufletească este mânia, o alta e ura îm­po­tri­va aproapelui. Sufletul cuprins de ele s-a descumpănit cu totul, şi-a pierdut echilibrul şi măsura, s-a golit de linişte şi de dreaptă judecată, e într-o adevărată stare de febră. Tot aşa este ţi­ne­rea minte a răului suferit de la cineva, aceasta nu mai dă pace sufletului, îl ţine în întregime sub stăpânirea ei, i-a luat orice libertate pentru alte gânduri şi îndatoriri. Cei stăpâniţi de a­ces­te patimi sunt ca nişte oameni beţi, sau care se dedau cu uşu­rin­ţă beţiei! Despre ei spune prorocul Isaia: „Vai, celor ce se îm­ba­tă fără vin“ (Isaia 28, 1). Sunt oameni chinuiţi, bolnavi, ajunşi incapabili de vreo treabă de om treaz, din pricina fierberii care este în ei. Sunt oameni ce se povârnesc uşor într-o parte, oameni în care toată energia sufletească e prinsă în slujba patimii ce se mişcă în ei, ca o îm­pă­ră­teasă atotstăpânitoare şi care foloseşte toate puterile omului, numai spre răul lui şi al altora.

Postul fiind o înfrânare şi de la aceste patimi şi aducând o slăbire a lor, sufletul e ajutat prin aceasta să-şi redobândeas­că echilibrul şi libertatea pentru o viaţă bogată, largă, liniştită, puternică şi folositoare lui şi altora.

Aceasta se vede şi din faptul că înfrânarea de la ură, de la mânie, de la ţinerea minte a ră­u­lui, de la invidie înseamnă în­gă­du­inţă, înţelegere, iertarea semenilor, bunăvoinţă faţă de ei, prietenie şi iubire. Ea alungă în­tu­ne­ricul şi sporeşte luminaPostul ne luminează întreaga făp­tură; de aceea, chiar în exer­ciţiul lui, nu trebuie să ne ară­tăm întunecaţi la faţă, ci tot mai luminaţi, ca unii ce ne eliberăm treptat de strânsoarea balaurului răutăţii, lăcomiei şi egoismului.

Astfel, timpul postului trebuie să ne fie nu numai prilej de tăiere de la noi a ceea ce e rău, ci şi prilej de cultivare a ceea ce e bun. În felul acesta, postul e un mijloc de tămăduire a bolilor noas­tre sufleteşti, un mijloc de însănătoşire. Şi cu siguranţă este şi mijloc de tămăduire sau de prevenire a unor boli trupeşti. Astfel, viaţa mai presus de fire pe care ne-o dăruieşte Dum­nezeu, – datorită postului -, se uneş­te organic cu sănătatea natu­rală pe care o pricinuieşte postul. Viaţa de la Dumnezeu nu este contrară vieţii naturale, ci se de leagă cu aceasta, se ada­u­gă la aceasta. Precum Dum­nezeu voieşte ca viaţă să avem, tot aşa voieşte ca şi sănătate să avem. Un om mântuit înseamnă şi un om sănătos: la minte, la voinţă, la simţire şi, în afară de unele excepţii, şi la trup. Fără îndoială postul îl ţinem pentru Dumnezeu, pentru viaţa mai presus de fire a învierii. Numai urmărind această viaţă prin post, el ni se face şi mijloc de sănătate sufletească şi trupeas­că naturală. Din viaţa mai presus de fire se revarsă în noi pu-te­rea vieţii echilibrate, naturale. Postul trebuie să fie însoţit de pocăinţa pentru păcate, de do­rin­ţa mântuirii. Dar aceste sim­ţiri sunt îndreptate spre Dum­nezeu, sunt susţinute de gândul la Dumnezeu. Un post din care lipseşte gândul la Dumnezeu poate să fie un regim, dar nu un post adevărat. Şi regimul nu se susţine decât cu puterile mărginite ale omului şi nu are decât efecte mărginite şi trecătoare. În nici un caz, el nu serveşte la mân­tuire şi la acea sănătate care se adapă necontenit şi tot mai bogat din viaţa mai presus de fire şi fără sfârşit a lui Hristos.

Să pornim deci la exerciţiul de înfrânare la care ne invită Biserica pentru cele şapte săp­tă­mâni, chemând pe Dumnezeu în ajutor, şi să stăruim în acest exer­ciţiu, însoţindu-l tot timpul de rugăciune către Dumnezeu, ca să ne ierte păcatele trecute şi să ne învrednicim a ne face părtaşi de Domnul Cel înviat.

Să repetăm în vremea lui, ne­contenit, împreună cu Biserica: „Sunt cuprins de deznădejde, aducându-mi aminte de faptele mele, Doamne, cele vrednice de toată osânda; că, iată, ne­ui­tân­du-mă la cinstitele Tale porunci, Mântuitorule, mi-am cheltuit viaţa mea. Pentru aceasta mă rog, curăţându-mă cu ploile po­că­inţei, luminează-mă prin post şi prin rugăciuni, ca un Îndurat, şi nu Te scârbi de mine, Fă­că­to­rule de bine şi Preabunule“.
sursa: ziarullumina.ro