Duminica Sfintilor Romani, a doua dupa Rusalii

   duminica a 2În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileei, a văzut pe doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alți doi frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor.Matei 4, 18-23

În Duminica a doua după Rusalii, Biserica a rânduit să se citească pericopa de la Sfântul Evanghelist Matei care surprinde momentul chemării la apostolat a ucenicilor. Este un text simplu, însă greu de înțeles din perspectiva noastră de oameni moderni, nefamiliarizați cu particularitățile și provocările meseriei de pescar, și cu anevoie de primit în sufletul nostru, dacă ne gândim că nu se adresează doar apostolilor, ci tuturor oamenilor.

Este important să menționăm că momentul în care Sfinții Apostoli Andrei și Petru, respectiv Ioan și Iacob l-au cunoscut pe Domnul este anterior relatării cuprinse în Evanghelia după Matei. Știm de la Sfântul Evanghelist Ioan că Andrei era unul din cei care auziseră de la Sfântul Ioan Botezătorul cuvintele: „Iată Mielul lui Dumnezeu”. Iar Andrei l-a găsit pe Simon, fratele său, căruia i-a zis: „Am găsit pe Mesia care se tâlcuiește Hristos”, și pe care l-a adus la Iisus (Ioan 1, 41-43). Sfântul Evanghelist Ioan se referă la inițiativa unor ucenici de a-L cunoaște pe Domnul, iar întâlnirea care are loc este personală. Sfântul Evanghelist Matei se referă la momentul în care Domnul încheagă grupul Lui de ucenici. Mântuitorul Iisus Hristos este Cel care îi cheamă pe ucenici la o lucrare care este în afara interesului sau a bucuriei lor personale, este o misiune.

Și această chemare la apostolat este comparată de Mântuitorul Iisus Hristos cu o pescuire. Este o mare diferență între meseria de pescar și oricare altă meserie (dulgher, fierar, olar) în care lucrezi individual și ai bucuria să vezi un lucru ieșind din mâinile tale. Pescuirea este o îndeletnicire în care pescarul este obișnuit să gestioneze și eșecul și în care reușitele sunt rezultatul unui efort comunitar și în care pescarul este solidar cu toți ceilalți confrați.

Pescuitul nu se rezumă la dibăcia unui singur pescar

În meseria aceasta sunt mulți factori incontrolabili și se poate întâmpla să se ostenească toată noaptea fără să prindă nimic. Așa s-a întâmplat și cu apostolii. Ei au mers în numele Domnului să adune oamenii. S-au străduit, ca odinioară în calitate de pescari, să arunce năvodul cuvântului, au lucrat cu timp și fără timp, dar faptul ca în năvod să intre pești nu a mai depins de dibăcia lor, ci de Marele Pescar care aduce peștele la năvod.

Este important să observăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu a alcătuit grupul de ucenici plecând de la indivizi disparați, fără legătură între ei, ci a început cu două perechi de frați de sânge și tovarăși de muncă. Oameni care exersaseră mult timp comuniunea într-o meserie în care este nevoie stringentă de colaborare. Erau un grup deja constituit. Nu mai trebuia decât chemarea și un învățător pe care deja să cunoască, nu un străin), și să Îl recunoască ca Mesia, așa cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan. În jurul Mântuitorului Hristos s-a constituit apoi grupul celor 12 apostoli, apoi cei 70 de ucenici ai Domnului. Deci avem cercuri concentrice, o comunitate care pleacă de la un mic nucleu, ca să se dezvolte ulterior. Așa se întemeiază și comunitatea bisericească, cu elemente care vin din lume, din viața socială și aceste elemente constituie nucleul peste care vine revărsarea Duhului Sfânt din Biserică. O comunitate se întemeiază pe lucruri comune, naturale, care apropie oamenii. Acest fapt ne arată că Domnul lucrează în lumea asta valorificând cele deja existente, construiește pe ceva deja închegat, deja constituit, căruia îi adaugă un plus de valoare, îl valorifică, îl pune într-o lumină superioară.

La Pogorârea Sfântului Duh am văzut cum Petru, prin predicare, a „pescuit” ca la 3.000 de suflete. A împlinit cu multă putere această chemare a Domnului de a fi pescar de oameni. Însă chemarea aceasta nu este adresată doar apostolilor, episcopilor sau preoților, ci tuturor credincioșilor care Îl mărturisesc pe Mântuitorul Iisus Hristos.

În fiecare moment din viață suntem chemați să facem o pescuire minunată

Ori de câte ori dăm o replică în armonie cu învățătura Sfintei Scripturi, care izvorăște dintr-o viață autentică creștină, atunci ea este o undiță aruncată în lume și menită să aducă spre Biserică un suflet. Pescuitul a fost ales ca pildă pentru chemarea la credință deoarece presupune dibăcie din partea pescarului, dar și libertatea peștelui de a se mișca liber în apa lui și de a alege să intre în năvod. Ne putem gândi că în societatea contemporană suntem pescuiți cu tot felul de mijloace, în scopuri egoiste că pescuirea se întâmplă oricum în lume. Nu suntem noi oare pescuiți prin publicitate să cumpărăm un anume produs? Există specialiști în marketing și publicitate care folosesc tehnici de manipulare din cele mai diverse. Acest lucru nu se întâmplă atunci când vorbim de pescuirea pe care Domnul o cere de la noi. Pentru că mărturisirea credinței nu ar putea să devină pescuire dacă nu ar izvorî din autenticul inimii și al trăirii creștine. În cuvântul sincer cu care pescuiesc un suflet, în acel cuvânt este revelarea Domnului întrupat. Apostolii nu puteau fi pescari de oameni dacă Domnul nu Se revela în viața lor, în cuvântul lor, în propovăduirea lor. Pe noi ne pescuiesc alții, cu mijloace ilicite, pentru că cunosc și folosesc tehnici de manipulare care împing oamenii, cu forța, spre năvoadele lor. Creștinii, atunci când Îl propovăduiesc pe Domnul, o fac ca sinceri trăitori ai Lui. Convingem pe alții despre Dumnezeu numai în măsura în care suntem locuiți de Dumnezeu.

O notă desuetă de mândrie națională?

Pentru noi, românii, această pericopă are o semnificație aparte, arătându-ne sfințenia ca rod al lucrării Sfântului Duh în Biserica Ortodoxă Română. După canonizarea unui număr mic de sfinți în 1955, Sfântul Sinod a hotărât la 20 iunie 1992 ca în a doua Duminică după Rusalii Biserica să cinstească pe toți Sfinții știuți din neamul nostru, și neștiuți, din toate timpurile și din toate locurile, pe cuvioșii pustnicii care au dus o viață ascetică, pe martirii care au pecetluit cu sânge mărturia lor pentru Hristos, pe domnitorii care au apărat legea strămoșească, pe cuvioșii care au dat pilde de credință.

A doua Duminică după Rusalii este Duminica Sfinților Români, inspirată alegere pentru că strămoșii noștri au primit cuvântul Evangheliei de la Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat.

Sfințenia este o calitate universală pentru că Mântuitorul Hristos, Izvorul sfințeniei, cheamă toți oamenii să se împărtășească de ea. Faptul de a vorbi despre sfinții români nu are o notă ­desuetă de mândrie națională. ­Este o formă de patriotism, este adevărat, dar lipsită de ranchiună, de resentimente față de alții, ­înnoitoare de suflete, dându-ne putere să rămânem eroi numai ai lui Hristos în mijlocul acestor frământări și con­cepții amestecate ce caracterizează societatea contemporană.

Din nefericire, veacul pe care îl trăim este un veac de tăgadă a sfințeniei și a izvorului sfințeniei care este Dumnezeu. Această duminică ne arată lucrarea Duhului Sfânt pe pământul țării noastre ca izvor de înnoire pentru renaș­terea spirituală a acestui neam.

Pr. C0nf.Dr.Radu Petre Muresan