DUMNEZEU NICIODATA NU TRECE CU VEDEREA UN SUFLET CARE VREA SA SE MANTUIASCA SI SA SE POCAIASCA, ORICAT DE MULT S-AR RANI IN LUPTA!”

De ce te laşi biruit de întristare şi umbli posomorât? Este nevoie să înfrunţi duhul întristării cu puţină mângâiere, ca să biruieşti stările de deznădejde aduse de cel viclean. Dacă vei asculta de toate cele aduse de duhul cel viclean al întristării, niciodată nu vei vedea bucuria izvorâtă din nădejde.

Toate cele care s-au scris în Sfintele Scripturi, spre a noastră povăţuire s-au scris, pentru ca prin ele să-l înfruntăm pe cel care ne înşală pe noi, pe balaurul cel pierzător.

Şi văzând Părintele Cel Preamilostiv pe fiul cel desfrânat venind, a alergat în grabă şi îmbrăţişându-l l-a sărutat, nescârbindu-Se nici de întinarea lui, nici de starea sa cea jalnică, cea lăuntrică şi cea exterioară. Cine poate descrie sentimentele părinteşti atunci când a îmbrăţişat pe iubitul Său fiu, pe care îl credea mort şi pierdut, care însă era viu şi întors la pocăinţă? Faptele au arătat că i-a dăruit vrednicia si moştenirea fiască de mai înainte.

Către cine spunea acestea gura cea dumnezeiască a Domnului? Oare nu spre a noastră mângâiere? Pentru ca atunci când ne învăluie furtuna deznădejdii să legăm corabia sufletului nostru de ancora mântuitoare a nădejdii, a dragostei şi a milostivirii Părintelui nostru ceresc.

Domnul a întemeiat Biserica Sa pe pământ, ca pe o Mireasă a Sa, pentru a mijloci pentru fiii Săi. Ne-a lăsat marea Taină a Sfintei Euharistii, pentru ne curăţa şi a ne uni cu Dumnezeu. Dacă sângele viţeilor şi al ţapilor îi curăţa în Vechiul Testament pe cei care păcătuiau, cu atât mai mult Sângele lui Hristos ne va curaţi de tot păcatul.

„Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţea spre curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţa cugetul vostru de faptele cele moarte” (Evrei 9, 13-14)

Mulţumeşte din tot sufletul lui Dumnezeu, care te iubeşte, precum văd, foarte mult. Căci dacă nu te-ar iubi, nu ai fi cum eşti acum. Tu crezi că eşti pierdut, dar eu văd că eşti foarte bine sufleteşte. Numai să nu deznădăjduieşti, să nu-ţi pierzi nădejdea, căci cel ce nădăjduieşte nu va fi ruşinat.

Chiar şi adânc de păcate de-l va acoperi pe om, dacă se pocăieşte şi nădăjduieşte, diavolul se va teme de el, fiindcă inima părintească a Părintelui Ceresc se înmoaie la cuvântul „am păcătuit” al fiului Său risipitor şi aleargă primul, îl îmbrăţişează şi îl sărută, după care junghie viţelul cel îngrăşat, căci mort a fost fiul Său si a înviat.

Deznădejdea păcătosului este cu desăvârşire neîndreptăţită. Poate, oare, o mână de nisip să acopere oceanul?

Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea mântuirii, ci să strigi către Dumnezeu şi să plângi. Dumnezeu niciodată nu trece cu vederea un suflet care vrea să se mântuiască şi să se pocăiască, oricât de mult s-ar răni în luptă.

Dumnezeu cunoaşte cât de slabă este firea noastră. De unde va găsi lutul puterea de a ţine presiunea apei, dacă Dumnezeu nu-l va arde cu Harul Sfântului Duh? Cunoaşte foarte bine, că de îndată ce ne lasă, cădem şi ne pierdem. Pentru aceasta nu lasă ca să fim ispitiţi atât cât vrea diavolul. Dacă ne-ar fi lăsat, pe toţi ne-ar fi aruncat în iad, dar Bunul Dumnezeu îl împiedică şi-l lasă atât cât poate răbda fiecare suflet.

Oricât de răniţi am fi în luptă, să nu ne pierdem curajul, ci să ne îngrijim de rănile noastre şi să continuăm lupta. Iar Dumnezeu văzând osteneala noastră şi mica noastră dorinţă de a ne mântui, ne va da biruinţa.

Mare rău este a-şi pierde luptătorul curajul în luptă, fiindcă vrăjmaşul se năpusteşte îndată cu furie pentru a-l birui. De aceea, fiul meu, să dai curaj sufletului tău şi să nădăjduieşti. Să spui:

„Mai bine să mor în luptă pentru slava lui Dumnezeu, decât să-L întristez prin părăsirea luptei împotriva diavolului”.
sursa: cuvantul-ortodox