Există loc de îndoială în credință?

   Un faimos acrobat de circ și-a propus odată să meargă pe o frânghie deasupra Cascadei Niagara. A strigat la mulțimea care s-a adunat: „Credeți că pot merge pe această frânghie și să trec granița dintre SUA și Canada?” (După cum știți, un mal al Niagarei se află în statul New York și celălalt în Ontario.) Mulțimea a spus: „Da, credem!”. Așa că acesta a parcurs drumul pe frânghia întinsă peste şuvoiul de ape, acompaniat de uralele și încurajările mulțimii. El a întrebat a doua oară: „Credeți că pot căra un scaun în timp ce merg pe frânghie de la un capăt al cascadei la celălalt?”. Mulțimea a spus din nou: „Da, credem!”. Așa că a făcut-o cu succes, spre aplauzele mulțimii. În cele din urmă a întrebat a treia oară: „Credeți că pot transporta o persoană pe umerii mei în timp ce merg pe frânghie de la un capăt la celălalt?” Mulțimea a spus din nou: „Da, credem!”. Atunci, omul a spus: „Acum, cine se oferă voluntar?”. A urmat o liniște deplină.

Evanghelia acestei duminici abordează această întrebare: Există loc de îndoială în înțelegerea credinței? Sau credința este o credință oarbă? Este în regulă pentru un creștin să-și exprime îndoiala?

Contextul acestei Evanghelii de la Ioan, capitolul 20, este seara acelei zile în care Iisus a înviat. Apostolii se întâlniseră temători într-o casă, baricadaţi, căci Scriptura spune că ușile erau încuiate, de frica evreilor. Deodată, Iisus a apărut între ei și a spus: „Pace vouă”. El le-a arătat mâinile Sale, semnul lăsat de sulița care I-a străpuns coasta, a suflat asupra lor Duhul Sfânt și i-a împuternicit să ierte.

Trecând într-un alt registru, există o extraordinară mărturie a unui preot din Anglia, Alan Watson. El suferea de cancer terminal și a trecut prin „etapele morții”, așa cum sunt ele descrise de marii psihiatri care au studiat această ultimă perioadă în viaţa oricărui muribund bolnav. Când Alan s-a aflat în „stadiul de furie”, s-a confruntat cu întrebarea: „Este în regulă să fii supărat pe Dumnezeu?”. Răspunsul său a fost consemnat într-o carte pe care a scris-o înainte de a muri, „Fear No Evil” (Să nu te temi de nici un rău). Pe scurt, răspunsul său mărturiseşte că, practic, da „este în regulă să fii supărat pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu poate accepta asta”. Soția sa nu i-a putut accepta furia, nici copiii săi, dar Dumnezeul său a putut!

În mod asemănător, Iisus înțelege chestionarea și îndoiala noastră și așa a putut să fie îngăduitor cu Toma. A apărut acolo unde erau adunaţi ucenicii prin ușile închise și i-a spus lui Toma: „Pune-ți degetul aici și vezi mâinile Mele; întinde mâna ta și pune-o în coasta Mea. Nu te îndoi, ci crede”. Care a fost reacția lui Toma? El a făcut o mărturisire remarcabilă, un „salt de credință”. Toma a exclamat: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”.

Din această perspectivă, Toma pune bazele credinței creștine. „Domnul meu și Dumnezeul meu” este o mărturisire ontologică, hristologică și soteriologică. Iisus nu este numai Mesia lui Dumnezeu; Iisus nu este numai Fiul lui Dumnezeu. Iisus este Dumnezeu! Punct. Mărturisirea lui Toma devine piatra de temelie a acestui mister etern, această teologie extraordinară care ne spune că Dumnezeu este Unul în Trei Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Aşadar, nu e interzis să ne îndoim de un lucru sau altul. Important este ca propria îndoială să ne conducă către o cunoaștere mai profundă a lui Dumnezeu, spre a săvârşi fapte bune în Hristos și spre îndeplinirea misiunii noastre de creştini în această lume atât de dezorientată.
Augustin Paunoiu
ziarullumina.ro