O lectură izolată a acestor cuvinte rostite de Mântuitorul pare să contrazică două învăţături de temelie ale Bisericii: în orice om se află şi intenţii bune şi rele, iar tot ceea ce există, fiind creaţia lui Dumnezeu, este bun în sine. Nu există oameni răi, ci doar oameni cu intenţii (voinţă) rele. În discuţie aici sunt rădăcina şi fructele răului. Locuri paralele se găsesc tot la Matei (7, 16-20), dar şi la Luca (6, 43-44). Rădăcina este voinţa, iar fructele sunt faptele omului. Judecata se face întotdeauna numai după rezultate (fapte). Singurele care contează sunt faptele izvorâte din voinţă (“gura care grăieşte”, “după roade se cunoaşte pomul”, “din comoara cea bună scoate lucruri bune”). Mai mult, disimularea este imposibilă. Cineva îşi poate ascunde faptele rele pentru o vreme, dar nu pentru totdeauna. Cândva acestea vor ieşi la suprafaţă negreşit. Este oare posibil ca omul să-şi călească singur voinţa cea bună? Diverşi autori susţin că nu, deoarece acest lucru ar conduce către păcatul mândriei. Ce iese din mâna omului deseori este viciat de mândrie. Pentru acest lucru este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Natura omului devine bună sau rea prin voinţă, iar aceasta se întăreşte doar prin chemarea lui Dumnezeu. Un om nu devine bun prin mâniere, ci prin convertirea inimii, tot aşa cum doctrinele etice pot ascunde răul din manifestările sociale, dar nu-l pot reteza definitiv.