Iubirea noastra-Dumnezeirea noastra


,,Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi

unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi,

aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul”.

(Ioan 13, 34)

Iubirea omului – imitaţie a iubirii dumnezeieşti

După întruparea Mântuitorului, omul nu se mai raportează la dreptatea din Lege ci la dreptatea izvorâtă de Însuşi Dumnezeu. Această dreptate este în esenţa ei una şi aceeaşi cu iubirea care a fost adusă omului de Hristos odată cu Întruparea Sa.

Astfel ca să ajungem la Hristos trebuie să facem ceea ce a făcut El ca să ajungă la noi.

Şi ce a făcut Hristos? Ne-a iubit, dar nu în mod discreţionar, ci pe toţi ne-a iubit. Şi astfel omul are ca scop imitarea lui Hristos.

Noi, oamenii când ne iubim semenii suntem imitatori ai lui Dumnezeu, pentru că mai înainte de al iubi noi pe Dumnezeu, El ne-a iubit mai întâi, căci ne-a creat din iubire şi ne-a şi mântuit din iubire, făcându-Se prin întrupare imitator al omului ca şi noi prin vieţuirea noastră în iubire să ne facem imitatori ai lui Hristos.

Hristos ne-a iubit pe toţi ca şi noi, cu toţii să ne iubim în Hristos. Iar dacă ne iubim înseamnă că şi trăim în Hristos iar dacă trăim în Hristos şi Hristos trăieşte în noi.

Aşadar, Dumnezeu s-a făcut om din iubire iar omul trebuie să ajungă la Dumnezeu tot prin iubire.

Comuniunea semenilor în Dumnezeu – chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om

Chipul dumnezeiesc din noi se dezvoltă şi se face actual, în comuniune, iar comuniunea între oameni este chip al Sfintei Treimi.

Dacă ne ajutăm, ne călăuzim şi ne iubim unii pe alţii putem desăvârşi întreaga creaţie, în schimb dacă ne gândim numai la noi înşine, am ieşit cu totul de sub harul lui Dumnezeu, care este unul al comuniunii, căci el izvorăşte din însăşi comuniunea Persoanele treimice.

Fiinţa umană nu poate exista fără comuniune, fără iubire între persoane, singurătatea fiind inacceptabilă pentru omul creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa.

În acest sens marele teolog Vladimir Lossky spune: ,,Aşa cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura una să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel în omul creat după chipul lui Dumnezeu, natura umană nu poate exista în posesiunea unei monade. Ea cere nu singurătatea, ci comuniunea sau diversitatea cea bună a iubirii”.

Aşadar lucrul cel mai important care ne este cerut de către Dumnezeu, nu este altul decât trăirea în relaţie de iubire cu semenii, modul existenţei noastre pământeşti fiind începătura trăirii vieţii veşnice dincolo, în comuniunea deplină cu Dumnezeu.

Trăirea include în mod obligatoriu relaţiile cu oamenii şi cu Dumnezeu, altfel nici nu s-ar putea concepe ca omul să trăiască fără aceste angajări, el însuşi fiind creat într-o armonioasă lucrare a Sfintei Treimi.

Aşadar, omul, fiinţial este înclinat spre comuniune.

 

Iubindu-ne aproapele, îl iubim pe Dumnezeu

Fiinţa noastră omenească are ceva din fiinţa divină, dar nu întreagă ci  succesiv în fiecare persoană. Ne putem apropia de Dumnezeu în măsura în care ne unim în fiinţă cu semenii noştri, comuniunea cu oamenii ducând în mod implacabil la comuniunea cu Dumnezeu.

Nu putem vorbi de credinţă şi ascultare de Dumnezeu atunci când prin anumite acţiuni, unele dintre ele fiind formale, goale şi fără consistenţă spirituală, încercăm să ne apropiem de Dumnezeu neglijând lucrările de fond care stau la baza mântuirii noastre, una din acestea şi cea mai importantă fiind modul cum ne comportăm în societate.                 Aşadar, fară a ne iubi aproapele, fară a ne păsa de bătrâni, de săraci, de orfani, de toţi cei de lângă noi, chiar dacă am recurge la alte acţiuni încercând să suplinim oarecum această lipsă a iubirii, vom fi departe de adevăr.

Centrul credinţei noastre ortodoxe este relaţia cu Dumnezeu şi cu oamenii aşa precum ne spune Hristos: ,,Să iubeşti pe Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.” (Mt. 22,37-40).

A ne păsa numai de noi şi a ne gândi numai la mântuirea noastră, este tot una cu a ne însingura şi îndepărta de Dumnezeu, căci numai relaţia, iubirea strânge laolaltă pe toţi într-un singur gând şi o singură voinţă.

Numai în iubire ne putem apropia de Dumnezeu căci: ,,Dumnezeu este iubire” (Ioan, 16, 4), iar pentru a-L iubi pe Dumnezeu, este obligatoriu să-l iubim pe aproapele nostru, căci numai prin iubirea semenilor ajungem la Dumnezeu.

Toată trăirea noastră trebuie să graviteze în jurul ideii de comuniune în iubire faţă de semeni iar viaţa noastră în general trebuie raportată numai la Dumnezeu, fiecare decizie luată de noi, fiecare acţiune întreprinsă şi fiecare mişcare din viaţa noastră, fie ea cât de mică, trebuie gândită şi  pusă în practică prin prisma moralei creştine şi a noii Legi, cea a iubirii de semeni şi de Dumnezeu.

Şi astfel la Dumnezeu nu putem ajunge decât lucrând prin oameni, iubirea semenilor în cel mai înalt grad  ducând în mod direct la îndumnezeirea noastră.

 

Extinderea iubirii dincolo de graniţa familiei – secretul trăirii noastre în Hristos

Culmea iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni s-a petrecut la Întruparea Mântuitorului, atunci când L-a trimis în lume pe Unicul Său Fiu: ,,Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci ca să aibă viaţă veşnică” (In. 3,16).

Tot atât de mult trebuie să-L iubim şi noi pe Dumnezeu încât să avem puterea de a-l aduce jertfă chiar pe fiul nostru dacă asta ne va fi cerut, aşa precum Avraam, fără să se opună şi fără şovăială l-a adus fertfă pe însuşi fiul său, Isaac.

Dar Dumnezeu, prin Legea cea nouă nu ne mai cere jertfă sângeroasă ci ne cere jertfa iubirii, aceasta fiind îndreptată în mod permanent spre aproapele nostru.

Aproapele nostru nu poate fi un grup restrâns de prieteni sau doar cei din familie, rude etc, ci aproapele nostru trebuie să fie tot omul care e de aceeaşi fiinţă cu noi, creaţi prin aceeiaşi lucrare şi suflare de viaţă.

Această suflare de viaţă a izvorât din lăuntrul lui Dumnezeu, iar din Fiinţa lui Dumnezeu nu poate să izvorască decât har dumnezeiesc.

Prin această energie, Dumnezeu ne-a împărtăşit viaţă şi în acelaşi timp ne-a impregnat în sufletul nostru un dor patern care se manifestă în permanenţă pe tot parcursul vieţi. De aceea chemarea spre absolut, spre Dumnezeu se manifestă chiar şi la unele persoane care nu au o relaţie pur personală cu Dumnezeul treimic al creştinătăţii: filozofi, oameni de ştiinţă şi chiar atei.

Pentru a ne reface chipul dumnezeiesc în noi, trebuie să ne răsfrângem iubirea noastră la toată creaţia, ieşind din graniţa familială în care iubirea este restrânsă doar la un grup de oameni fie ei chiar şi părinţii, soţiile sau copiii noştri, căci Hristos nu a venit în lume pentru o parte din oameni ci pentru toată lumea.

Cuvintele din Sfânta Liturghie sunt edificatoare în ceea ce priveşte universalitatea iubirii: ,,Să ne iubim unii cu alţii ca într-un gând să mărturisim”.

,,Unii cu alţii” înseamnă toată lumea, căci toţi suntem chemaţi la Hristos.

Dacă iubirea lipseşte omului sau ea se restrânge doar la familie sau la un grup restrâns de prieteni, cum se întâmplă destul de des în zilele noastre, zadarnic este efortul nostru de a ajunge la Dumnezeu căci dacă din iubire am fost creaţi, în iubire trebuie să şi trăim iar numai prin iubirea a toată lumea putem ajunge la desăvârşire şi la refacerea comuniunii cu Dumnezeu.

Trepte spre iubire – paşi spre îndumnezeire


 

Dumnezeu este iubire iar noi oamenii suntem creaţi prin iubirea Sa.

Dacă Dumnezeu este iubire şi noi suntem creaţi din iubire, nu putem ajunge altfel la El, decât iubindu-ne.

Nucleul iubirii este Sfânta Treime, iubirea intratrinitară fiind modelul iubirii interumane.

Iubirea între oameni ţine lumea unită în Dumnezeu aşa precum iubirea între Persoanele treimice ţine unită Fiinţa dumnezeiască.

Sentimentul iubirii este prin excelenţă afectul în care materialitatea nu poate pătrunde în esenţa ei sub nici o formă. Această modalitate de a ajunge la Dumnezeu este unica şi se săvârşeşte progresiv, de aceea o putem numi calea iubirii.

Deşi nu putem teoretiza prea mult iubirea, totuşi, pentru a înţelege mai bine dimensiunea ei, putem vorbi de trei etape care ne duc la iubirea desâvârşită numite şi trepte ale desăvârşirii în iubire.

1)  Prima treaptă este aceea a acceptării aproapelui ca fiind  de aceeaşi fiinţă cu noi având aceleaşi drepturi şi aspiraţii. În această etapă, cel de lângă noi trebuie văzut ca fiind cu nimic mai prejos decât noi, ci având acelaş statut de ,,chip a lui Dumnezeu”.

2)  A doua treaptă, după ce am acceptat că toţi oamenii avem aceiaşi natură şi aceleaşi idealuri spre absolut şi ţinând cont că numai prin comuniunea interumană putem reface şi aduce fiinţa noastră la starea deplină, desăvârşită, trebuie să gândim şi să dorim aproapelui exact ceea ce ne dorim şi nouă.

Prin aceasta egoismul, invidia şi multe alte patimi dispar făcând loc celui mai măreţ şi celui mai altruist sentiment, acela al iubirii semenilor în mod necondiţionat de nimeni şi de nimic.

3) A treia treaptă se poate defini din momentul în care iubirea necondiţionată şi dezinteresată face ca inima omului să devină curată şi plină de iubire. Această curăţie a inimii dă posibilitatea omului de a se apropia cât mai mult de Dumnezeu.

Această stare de iubire reprezintă ultima treaptă a iubirii în care omul se uneşte cu Hristos.

Iubirea aproapelui, ca pe însăşi fiinţa noastră este cel mai înălţător sentiment prin care omul poate trece dincolo de graniţa materială.

Atingând ultima treaptă, omul ajunge la iubirea lui Dumnezeu trecând la o nouă stare. În această nouă postură, omul nu mai are nevoie de virtuţi sau de alte lucrări ce ţin de credinţă , asceză, etc., el împărtăşindu-se în mod direct din iubirea lui Dumnezeu.

Astfel scopul omului este să ajungă la comuniune. Acest scop poate fi atins epectazic iar lucrarea principală care trebuie urmărită este iubirea între semeni care duce numaidecât la iubirea de Dumnezeu.

Aşadar, iubirea noastră faţă de semeni ne duce la Hristos iar prin realizarea deplină a acestei comuniuni se descoperă dumnezeirea noastră ca şi scop prim dat de Dumnezeu omului dar pierdut de acesta şi recâştigat de Hristos.

Liviu Avîrvarii