Să ne rugăm pentru pacea lumii

       Înstrăinat de sine însuşi şi de Dumnezeu, înstră­inat de iubire, unitate şi pace, omul este capabil de fapte înfiorătoare, între care terorismul şi războiul ocupă locuri fruntaşe. […]

dumnezeu este lumina       Înstrăinat de sine însuşi şi de Dumnezeu, înstră­inat de iubire, unitate şi pace, omul este capabil de fapte înfiorătoare, între care terorismul şi războiul ocupă locuri fruntaşe. Biserica este conştientă de prezenţa răului din lume (ca lipsă a binelui) şi nu contestă dreptul statului de a se folosi de putere în vederea men­ţi­nerii păcii, a ordinii şi desigur a restrângerii sau chiar a înlăturării răului dintr-o societate. (De precizat faptul că statul nu este identic cu societatea. Ca in­stituţie el trebuie să slujească ­ce­tăţenilor şi nu să asuprească, ex­­­ploa­teze sau împileze oamenii). ­Însă exercitarea puterii din partea statului implică de cele mai multe ori folosirea brutalităţii, a violenţei şi a constrângerilor, iar Biserica dezaprobă toa­te acestea, fiindcă ele nu sunt în duhul lui Hristos. „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sa­bia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 52), i-a zis Iisus lui Petru, atunci când S-a lăsat prins în grădina Ghetsimani, dându-Se pe Sine pentru viaţa lumii.

În acest sens, profesorul Georgios I. Mantzaridis preciza că Evanghelia lui Hristos nu îndreptăţeşte în nici un fel războiul „iar Biserica n-a susţinut niciodată vreo doctrină a «războiului drept», pentru că războiul are totdeauna la baza lui o anumită sau anumite nedreptăţi. A fost însă nevoită să tolereze din iconomie (pogorământ) războiul de apărare ca «rău mai mic», război la care recurge de nevoie cel provocat sau nedreptăţit şi asuprit, în vederea salvării anumitor lucruri importante. Cu toate acestea, «răul mai mic» despre care se vorbeşte aici este foarte relativ. În realitate nu există păcat mai mare decât războiul, căci acesta, aproape fără excepţie, îi face pe toţi să participe moral la ucideri” (G. Mantzaridis, Morala creştină, p. 372).

De aceea, pacea este un imperativ major astăzi, o necesitate absolută a vremurilor actuale, ea fiind singura opţiune a omenirii, dacă aceasta doreşte să supravieţuiască, întrucât utilizarea numeroaselor arme nucleare existente pe pământ ar face să dispară nu doar natura întreagă, ci şi tot nea­mul omenesc. Oficial, în lume există cinci state care dețin arme nucleare: Statele Unite ale Americii, China, Franța, Rusia şi Marea Britanie, state care au semnat „Tratatul de Neproliferare a Armamentului Nuclear”. Neoficial, există însă încă patru țări care dețin armament nuclear şi care nu au semnat tratatul amintit: Israel, Coreea de Nord, Pakistan şi India. Ne mai întrebăm, aşadar, de ce este importantă pacea lumii? Menţinerea păcii mondiale este un principiu ce ar trebui să stea la baza oricărei societăţi.

În lucrarea „Războiul şi Biblia”, Sfântul Nicolae Velimirovici sublinia faptul că, „precum cei ce beau apa cu bacili de tifos se molipsesc de tifos şi tifosul este inevitabil, aşa şi cei ce, lepădându-se de Dumnezeu, se adapă cu gânduri, pofte şi fapte potrivnice lui Dumnezeu, atrag asupra lor molima războiului, şi războiul devine inevitabil. Atâta vreme cât oamenii se războiesc cu Dumnezeu prin gândurile, poftele şi faptele lor, degeaba visează la pace. Fie că vor sau nu, războiul ­n-are cum să nu vină acolo unde este semănată sămânţa războiului. Războiul împotriva lui Dumnezeu, pe faţă sau într-ascuns, duce inevitabil la război între oameni. Că nu este pace necredincioşilor, zice Domnul (Isaia 48, 22). În zilele noastre, se vorbeşte în gura mare despre pace mai mult decât oricând, în vreme ce popoarele se pregătesc de război mai mult decât oricând. Este greu ca această făţărnicie să nu fie pedepsită prin război”.

Biserica se roagă permanent pentru pacea a toată lumea şi îi îndeam­nă pe credincioşi să se roage lui Dumnezeu pentru vremuri paşnice sau vremuri cu pace (Ectenia mare; Ectenia cererilor etc.) să ţină adică neîncetat unitatea Duhului întru legătura păcii (Efeseni 4, 3). De ce? Pentru că pacea şi unitatea, ca stări interioare ale omului, reprezintă, de fapt, esenţa vieţii duhovniceşti. „Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 16, 27). În această perioadă a Triodului în care ne aflăm, cunoscându-ne şi recunoscându-ne starea de păcătoşenie, întru pocăinţă şi cu stăruinţă ar trebui să cerem de la Dumnezeu darul unităţii pentru păstrarea păcii şi împărtăşirea de Duhul Sfânt.
Pr. Stefan Sfarghie
ziarullumina.ro